„Ceaușescu s-a simțit amenințat de Goma”
De scriitorul Paul Goma merită să ne amintim măcar în ziua de 22 decembrie, când regimul dictatorial din România a căzut în urmă cu 32 de ani. Despre personalitatea marelui disident și exilat ne-a vorbit scriitoarea Flori Bălănescu, cercetător științific la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, fostă reprezentantă editorială a lui Paul Goma în România, între 2007 și 2020.
Stimată doamnă Flori Bălănescu, ce impresie v-a făcut prima întâlnire cu Paul Goma?
După ce l-am întâlnit prima oară pe Paul Goma, față către față, în 1999, constat azi că părerea mea despre el a fost cea pe care mi-o formasem din citirea cărților sale și din corespondența noastră, scrisă, virtuală ori vorbind la telefon. Să fim la un moment dat în aceeași încăpere n-a însemnat decât un plus de căldură și de ceva ce nu poate fi cuprins în cuvinte, nu acum. Să întâlnești oameni celebri nu înseamnă nimic în sine, nu este ca și cum ai completa nume în carnețelul de bal. Întâlnirea adevărată se produce numai după lecturi consecvente și aplicate, numai înțelegând opera și pe autorul ei. Poți fi mai des sau numai uneori de acord cu un scriitor sau gânditor autentic, contează să respecți ce este, ce a făcut pentru ceilalți, inclusiv pentru tine, pentru comunitatea ta - chiar dacă astăzi nu se întâmplă să fie recunoscut, se va întâmpla cândva.
Știu că așteptați un alt fel de răspuns. Nu am găsit în apartamentul din cartierul Belleville al Parisului un alt Goma decât îl citisem. Această percepție a fost în 1999 mai mult intuitivă, cu timpul a devenit viguroasă și nuanțată. Paul Goma (la fel, soția sa, Ana-Maria Goma) era un om primitor - dacă nu-i mirosea a „securism” chiar prin ușă -, volubil, generos, nostalgic după locurile tinereții din România, era bolnav de durere de Basarabia copilăriei sale. Paul Goma era un intelectual conectat permanent la ce se întâmpla în România și în Basarabia, în ciuda distanțelor fizice și a statutului de azilant politic. Nu a încetat niciodată să fie preocupat de ce li se întâmpla românilor și a gândit mereu chestiunea românească în complicatul tablou al lumii, nu mărginit de schemele mentale de pe Dâmbovița („dâmbovițeline”, cum spune chiar scriitorul) sau ale corectitudinii politice de aiurea.
Prin ce se distinge de alţi scriitori opozanţi ai regimurilor comuniste din ţările est-europene?
Goma se deosebește de alți scriitori opozanți din Europa ideologizată prin ceva ce nu putea controla el însuși: lipsa înclinației naturale pentru solidarizare a altor scriitori (și intelectuali) români în 1977 - anul drepturilor omului -, lipsa lor de normalitate, care înseamnă, în orice veac, în orice împrejurare, sub orice comandament politic, spirit critic în raport cu Puterea și exprimarea liberă a adevărului. Dacă vrem să vorbim despre libertate și vocația libertății, despre adevăr și despre bine, despre exprimarea publică a gesticii opozante și asumarea urmărilor represive ale acestei gestici, atunci reperul trebuie să fie un model. Și acest model pentru români a fost/ar fi trebuit să fie în ultimele decenii ale comunismului, și cu siguranță după decembrie 1989, Paul Goma. Un model trebuie să întrunească virtuțile cele mai înalte. Este ceea ce nu se dorește a fi acceptat, deși cam toată lumea înțelege. Trecutul recent este un teren propice pentru pasiuni și idiosincrazii de tot felul. Cei care vin după noi, după generația mea, neavând legătură directă cu acest trecut, vor vedea mult mai limpede că inclusiv în zilele lor sunt posibili atâția Socrate - preferând moartea fizică sau simbolică, pierderii demnității - câți e capabilă o societate să producă.
Romanul Ostinato din 1971 a reprezentat un punct-cheie în destinul de om, scriitor şi luptător anticomunist al lui Paul Goma. Vă rog să vă referiţi la acest moment şi să comentaţi implicaţiile lui.
Romanul Ostinato a zăcut câțiva ani în sertarele editorilor români. Autorul lui nu a cedat presiunilor exercitate de Cenzură prin directorii și redactorii editurilor, așa încât s-a hotărât să trimită manuscrisul în Occident. A apărut în 1971, în germană, la editura Suhrkamp, cu titlul original, și în franceză, la editura Gallimard, cu titlul La Cellule des libérables. La Târgul de carte de la Frankfurt, din toamna aceluiași an, unde romanul a fost lansat în absența scriitorului, care nu a fost lăsat să iasă din țară, delegația oficială a României și-a retras demonstrativ standul, ca protest față de nemți că acceptaseră să publice o carte pe care Bucureștiul o socotea scandaloasă și pe care o interzisese la ea acasă, în limba ei originală. Adevăratul „scandal” a fost tocmai prostia de care au dat dovadă oficialii români, al căror gest a fost lipsit de inteligență politică, de diplomație și de bun simț. Dar ei nu au reacționat altfel decât șeful lor suprem, despre care știm că era iute la mânie când îi era atins orgoliul de om complexat: tot acolo și atunci era programată lansarea unui volum de cuvântări și interviuri al lui Nicolae Ceaușescu, apărut la Editura Rombach din Freiburg im Breisgau. Ceaușescu s-a simțit amenințat de Goma, iar imaginea lui de independent față de Moscova, pe care și-o construise după momentul august 1968, când a vituperat împotriva invadării Cehoslovaciei, s-a crăpat vizibil în toamna lui 1971. Ostinato a fost de la început și a rămas un roman adevărat, de cea mai bună calitate literară, nu „politic” - așa cum se spune deseori, într-o încercare, mai mult sau mai puțin intenționată, de a-i diminua calitatea estetică. „Politic” a fost vălmășagul de interese de toată mâna creat în jurul lui. A fost și este, după cum îl aprecia la cald Giorgio Sandri, „un roman «fugit din România», (…) un eseu despre «realitatea» românească; o fereastră deschisă înspre întorsăturile «sistemului» în care, chiar şi după «dezgheţ», nimic substanţial nu s-a schimbat”. Romanul a „fugit” pentru ca autorul lui, rămas în marea închisoare România, să se poată exprima liber prin literatura sa. După Ostinato, Goma a vorbit din ce în ce mai mult, prin romanele, articolele și interviurile care i-au apărut în Occident, el rămânând acasă. Ostinato este dovada că puteai să te exprimi liber în România comunistă, înfruntând sistemul. Desigur, cu pierderi uriașe pentru scriitor, care n-a publicat în România până în 1990, în limba în care și-a scris toate cărțile, decât volumul de debut din 1968 - Camera de alături, o carte de proze scurte. Paul Goma nu este considerat de critica literară „bătrână” scriitor adevărat, prozator. Ci, eventual, „memorialist”. Paul Goma nu este scriitor canonic.
Dar Ostinato mai este și dovada palpabilă că o buturugă mică poate să răstoarne carul mare, cum foarte înțelept spune o zicătoare românească. Nu poate fi o coincidență că în decembrie 1971 a fost decretată Legea privind apărarea secretului de stat în Republica Socialistă România care introducea un articol interesant: „se interzice scoaterea, difuzarea sau publicarea în străinătate a lucrărilor sau scrierilor de orice fel, care ar putea prejudicia interesele statului român”. Speriat de problemele de imagine pe care le poate crea apariția în Occident a unei „cărți interzise” în România, regimul s-a asigurat că scriitorii înțeleg avertismentul. Și l-au înțeles. Deși nu era nici o problemă, fuseseră conformi și obedienți și înainte de lege. Iar acum suflau cu nădejde în iaurt, după cum o arată notele interne și notele informative din dosarele Securității. Nu este deloc confortabil să fii măcar suspect că te pretezi la un act de trădare a secretului de stat. Tezele din iulie (1971) ale aceluiași „conducător iubit” instituiseră reideologizarea în forță, reînghețul ideologic, creaseră condițiile pentru autocenzură între granițele unei țări al cărei președinte încă mai făcea furori în politica externă. Însă, „scandalul” Ostinato a fost un fel de început al sfârșitului neoficial. În anii 1970, occidentalii, după Conferința de la Helsinki (1975), vor fi nevoiți să țină cont tot mai mult de problematica drepturilor omului, nu doar la nivel retoric. Intelectualii (opozanți) de dincolo de Cortina de Fier le-au amintit că semnaseră niște acorduri. În 1977 a fost și Paul Goma unul dintre ei, lipsit de sprijinul intelectualilor autohtoni, dar inspirat și însuflețit de modelul altora, cum au fost cehii și slovacii. (Fragment dintr-un interviu care va fi publicat într-o carte cu tema exilului anticomunist)