Cel mai vechi sistem de comunicare

Telepatia este o formă de percepţie extrasenzorială, un fenomen psihic ce are loc între două minţi, care îşi  transmit gânduri, dar şi emoţii, imagini, sentimente, senzaţii. Pentru prima dată termenul „telepatie“ a fost folosit în 1882, de către Frederic H. Mayers, care înţelegea prin aceasta „comunicarea impresiilor de orice fel, de la o minte la alta, pe căi independente de cele cunoscute simţurilor“. Termenul provine din limba greacă, unde „tele“ înseamnă departe, iar „pathos“ este simţire. Dacă interpretăm telepatia ca pe o transmitere de gânduri, atunci o legăm de nivelul conştientului. Se pare că specialiştii recunosc asta ca eroare, pentru că fenomenul telepatic se petrece la nivelul inconştientului. Dacă o limităm numai la oameni, atunci eliminăm telepatia animală sau cea dintre om şi animal. Este important de înţeles că telepatia este cel mai vechi sistem de comunicare al viului. Ea nu ţine cont de bariera dintre specii. Pretutindeni unde există lumea vie, există şi telepatie. Nu depinde de distanţă şi nu poate fi împiedicată de nici un obstacol. 

Dacă telepatia s-ar generaliza la nivelul tuturor oamenilor, iar mesajul ei ar atinge performanţele limbajului articulat, întregul sistem de comunicare ar suferi o revoluţie greu de imaginat. Oamenii s-ar înţelege imediat, indiferent de limbă. Există teoria prin care uniformitatea uneltelor, sculpturilor sau picturilor paleolitice s-ar putea explica prin legăturile telepatice. În societăţile tribale, precum în triburile aborigene australiene, telepatia este trăită curent ca o capacitate umană. Dar dacă o avem toţi şi nu o mai folosim? Fiinţa umană a trăit de la începuturi cu picioarele pe pământ şi cu fruntea printre stele. Dar în timp a uitat starea ei firească.  În principiu, toţi suntem telepaţi, doar că unii sunt mai înzestraţi decât alţii. În planul spiritual, al conştiinţei, toate fiinţele sunt conectate între ele. Deci legătura dintre noi este permanentă, dar, din nefericire, ecranăm procesul de interconexiune prin fluxul haotic al gândurilor. Pentru a reuşi să percepi cu claritate gândurile unei alte fiinţe este necesară o stare de calm interior şi un control al fluxului minţii. Totuşi, de multe ori acest tip de comunicare se manifestă total spontan. Nu v-aţi gândit niciodată intens la o fiinţă chiar înainte ca ea să vă sune? Experienţele telepatice sunt numeroase în viaţa de zi cu zi. Din păcate suntem prea puţin conştienţi de ele pentru a le remarca potenţialul. 

 

Există peste 7.000 de limbi vorbite de peste 7 miliarde de oameni. Şi tot atâtea erori de comunicare. Cuvântul, oricât de util se dovedeşte, are lipsuri, pentru că rareori are acelaşi înţeles pentru două persoane diferite. Fiecare om atribuie o nuanţă personală vorbelor pe care le spune. Folosim cuvinte nu doar pentru sensul lor, ci pentru imaginea sau emoţia pe care ne-o evocă. De câte ori nu ai avut senzaţia că vorbele nu pot exprima anumite înţelegeri sau stări? Că spun prea puţin sau sunt prea sărace? Că nu pot cuprinde o subtilitate a sufletului şi că poate ne apropiem de vremea tăcerii?

 

Poeţii simt asta într-un fel organic. „Visez acel laser lingvistic care să taie realitatea de dinainte, care să topească şi să străbată prin aura lucrurilor, acel cuvânt îl visez, care a fost la-nceputul lumilor lumii, plutind prin întuneric şi despărţind apele de lumină, născând peşti în ape şi născând ape şi lumini în lumină“, scria în „Necuvinte“ Nichita Stănescu.

Orice formă de artă vorbeşte în necuvinte şi păsări măiestre. Eu nu doresc să reprezint o pasăre, spunea Constantin Brâncuşi, „ci să exprim însuşirea în sine, spiritul ei: zborul, elanul. Nu cred că voi putea izbuti vreodată... Dumnezeirea este pretutindeni... Ei bine, o doamnă de la New York, care a simţit într-adevăr acest lucru, a plâns şi a îngenuncheat în faţa uneia dintre Măiestrele mele“.

 

O îmbrăţişare, o mângâiere, un oftat, o tresărire, lacrimile, un surâs care luminează privirea şi dezvăluie inima, o umbră nemărturisită de întristare, un te iubesc citit în răsăritul de soare sau într-un lucru mic, doar de noi ştiut, pe care îl facem doar pentru că el este parte din limbajul iubirii pe care celălalt îl înţelege, sunt necuvintele unei limbi universale pe care o înţelegem toţi. Sau sunt tăceri care vorbesc, asemenea tăcerii îngerului. „Pline de sens şi de aluzie.“

 

Andrei Pleşu spunea în „Despre Îngeri“ că tăcerea lor e forma supremă a „ascultării“, semnul radical al smereniei disponibile, aşteptarea intensă a poruncii dumnezeieşti. Ceea ce „se aude“ în tăcerea aceasta e o maximă receptivitate faţă de voia altuia. Sf. Isaac Sirul spune că „tăcerea celor curaţi este rugăciune...“, că „tăcerea este taina veacului viitor“…, iar cuvintele, unealta acestei lumi. 

 

Poate acum, în Postul Mare, e momentul cel mai potrivit să vorbim mai mult în limba tăcerii şi a îngerilor.