Centrul social unde iubirea aproapelui vindecă suferința

Înăuntrul durerii sălășluiește dragostea adevărată. Dacă suferim pentru cel de lângă noi, îl iubim mai mult. Dacă îl strângem în brațe ca pe un frate, îi dăruim mai multă mângâiere, îi eliberăm sufletul și-i vindecăm rănile „cu balsamul dragostei lui Hristos”, cum spune Sfântul Paisie Aghioritul. Centrul social de urgență pentru persoane fără adăpost „Sfântul Vasile”, al Asociației Vasiliada din Craiova, este un asemenea loc unde suferința aproapelui este vindecată cu iubire. Cu multă iubire, căci durerea, ca un foc purificator, ridică sufletul de la pământ la cer.

O vizită într-un asemenea loc te pune față în față cu o realitate dură, ignorată deseori de societate, violentă uneori, care lasă urme adânci în sufletele unor semeni, dureri înăbușite, stăruitoare, un fel de rutină cotidiană ce macină sufletul cu aceeași tăcere și insistență ca și timpul. Într-un asemenea loc lumea pare mai mică și ai putea să crezi că doar suferința o guvernează. Și totuși, aici există și bucurii și zâmbete și mai ales speranțe, căci pentru fiecare Dumnezeu dăruiește vindecare. Iubire. Iubirea aproapelui.

Problema abandonului

Într-un prezent din ce în ce mai rătăcit și rece, în care omul se retrage tot mai egoist în propria lui individualitate, văzându-se doar pe sine și nevoile sale, „Biserica se roagă pentru întreaga umanitate și în mod deosebit pentru cei ce suferă”, cum spune Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în Cuvântul înainte la calendarul anului 2024.

Cei ce se îngrijesc de oamenii suferinzi ajunși din diferite motive să fie găzduiți temporar în Centrul social de urgență pentru persoane fără adăpost „Sfântul Vasile” din Craiova, slujitori ai Bisericii, specialiști și personal administrativ, prelungesc concret, în spațiu și timp, lucrarea Mântuitorului Hristos, Care dorește să vindece omul în integralitatea ființei sale. „În lumea în care trăim, ne confruntăm cu o problemă stringentă, și anume abandonarea bătrânilor. Îmi amintesc că în urmă cu 30-40 de ani nu exista conceptul separării copiilor de părinți. Astăzi, nici nu prind bine aripi și deja tinerii pleacă de lângă ei, de cele mai multe ori abandonându-i prin azile, prin spitale sau centre sociale. Asociația Vasiliada, care funcționează sub patronajul Mitropoliei Olteniei, vine în sprijinul acestor persoane pentru a le alina suferința, bătrânețile, bolile și neajunsurile care îi copleșesc exact atunci când au nevoie de un suport sufletesc, de empatie, de dialog. În Mitropolie avem centre sociale pentru susținerea copiilor proveniți din familii defavorizate, centre în care sprijinim atât copii abandonați, cât și copii cu familii, dar lipsiți de suport financiar, cărora încercăm să le completăm cunoștințele școlare cu ajutorul colegilor noștri care se ocupă de afterschoolurile sociale. Mai avem centre de zi pentru bătrâni, în care aceștia se întâlnesc și desfășoară diferite activități, dar și singurul centru din Oltenia pentru persoane fără adăpost, «Sfântul Vasile». Acesta funcțio­nează în parteneriat cu Primăria Craiovei și este destinat celor care din diferite motive nu mai au locuințe. O parte dintre ei nu mai pot munci din cauza bolilor sau diza­bilităților, dar cea mai mare parte o constituie beneficiari pe care noi încercăm să-i reintegrăm. În acest caz, psihologii și personalul abilitat caută să-i determine să-și găsească un loc de muncă. În perioada de iarnă este un pic mai greu, pentru faptul că avem, din nefericire, un număr limitat de locuri. Dar dublăm numărul de paturi și nu-i lăsăm să sufere de frig, iar Mitropolia subvenționează o parte din cheltuielile pentru hrană, pentru utilități, deși bugetul este strict fixat de primărie. Avem preoți care îndrumă familiile care fac parastase să le dăruiască acestui centru, reușind astfel să acoperim o parte din costul meselor pe care le oferim beneficiarilor”, ne mărturisește părintele Florin Mihail, pre­șe­dinte al Asociației Vasiliada din Craiova, din luna septembrie 2023.

Această asociație filantropică, adevărată mână lucrătoare a Mitropoliei Olteniei, desfă­șoară activități în județele Dolj și Gorj, fiind, împreună cu o alta din Craiova, singurele din sud-vestul Olteniei care au drept de acreditare a proiectelor europene în cadrul Agenției pentru Dezvoltare Regională, câștigat printr-un riguros și sever concurs. „Suferința ne este dată de Dumnezeu ca o încercare. Ca o îndreptare. Se spune că Dumnezeu nu îi dă omului o cruce mai mare decât poate el să ducă. De cele mai multe ori, omul prin suferință se apropie de Dumnezeu. Când totul îi merge bine, cam uită de Dumnezeu. Însă când are un necaz își aduce aminte de Dumnezeu. Până la urmă, suferința este și chemare a Creatorului, dar și răspunsul Lui la această chemare. După tragedia de la Colectiv din 2015, câțiva dintre tinerii care au scăpat cu viață din acel incendiu au mărturisit că până atunci fuseseră indi­ferenți față de Dumnezeu, chiar atei, dar că, involuntar, când s-au trezit în flăcări, au cerut ajutorul lui Dumnezeu”, ne mărturisește părintele Florin Mihail.

O nouă viață

Oamenii străzii poartă efectele stigmatizării societății. În special tinerii care provin din centrele de plasament se tem de tot ceea ce îi înconjoară. Ei cred, pentru că sunt obișnuiți așa, că statul trebuie să-i țină. De aceea, celor care lucrează în acest centru social le revine misiunea, nu foarte ușoară, de a-i deprinde să ducă un mod de viață independent, putând clădi, împreună, cărămidă cu cărămidă, o viață asumată, o integrare de succes în societate.

În centrul Vasiliadei trăiesc și bătrâni bolnavi, de cele mai multe ori victime ale conflictelor între gene­rații. O echipă de 11 persoane (bucătar, ajutor de bucătar, infirmieri, coordonator centru, administrator, asistent social, asistent medical, psiholog etc.) încearcă însă să le rezolve problemele.

Alina Preda, psiholog, ne-a oferit câteva date despre ceea ce se întâmplă aici. „Centrul a fost înființat în 2009, în cadrul unui program de interes național care vizează combaterea excluziunii sociale a persoanelor fără adăpost. La noi ajung oameni cu probleme deosebite, care din diferite motive rămân fără locuință. Adică persoane vârstnice, pe care copiii îi alungă din locuințe, persoane bolnave etc. Însuși statutul lor social generează boli și suferințe. Mulți dintre cei ajunși aici îmi spun că nu mai au nici un motiv să trăiască și că au venit la noi pentru că se pregătesc de moarte. Pe aceştia îi vizăm cu prioritate și încercăm să le asigurăm o nouă șansă pentru a-și continua viața, să-i facem să înțeleagă că nu se sfârșește lumea dacă nu mai locuiesc unde locuiau până au ajuns în stradă. Multora le este foarte greu să se obișnuiască la noi, unde există doar camere cu trei, patru sau șase locuri, un regulament de ordine interioară. Acest disconfort lungește perioada de acomodare. Noi încercăm să-i cazăm pe vârste, pentru ca ei să se împrietenească și să comunice mai ușor, desfășurăm activități de terapie ocupațională (croșetat, modelat, colorat). La început, unii sunt refractari, dar după câteva ședințe începe să le placă și de-abia așteaptă următorul atelier. Noi găzduim aceste persoane între unu și doi ani, perioadă în care încercăm să-i ajutăm să se reintegreze social. Pe cei tineri îi sprijinim să-și găsească un loc de muncă, să strângă bani, pentru a putea să locuiască în chirie. Vârstnicilor ne străduim să le găsim locuri de cazare în centre special organizate pentru asemenea situații. În toți acești ani, pe aici au trecut aproape o mie de persoane, adică în jur de o sută pe an. În perioada de iarnă vin mai mulți, iar vara mai puțini. Lor le oferim cazare, trei mese calde pe zi, apă caldă, căldură, program de spălat lenjeria, consiliere socială și psihologică, asistență medicală. Un rol foarte important îl are asistentul social, care îi ajută să dobândească documente de identitate, pentru că, din păcate, unii dintre ei locuind pe stradă le-au pierdut. Asistentul medical îi ajută să se înscrie la un medic de familie, pentru că neavând acte de identitate și locuri de muncă nu sunt nici asigurați social. În acest sens ne ajută câteva policlinici private care ne oferă chiar și zece consultații gratuite pe lună. Biserica joacă un rol foarte important în viața acestor persoane. Mulți îl consideră pe părintele coordonator Sorin Pârvănescu propriul părinte, pe doamna administrator Cristina Dumitrescu mamă, iar pe noi, celelalte, surorile lor. Ei, nemaiavând familie, suferă foarte mult din acest motiv. Pe lângă persoanele vârstnice, avem și o grupă de tineri care provin din sistemul de asistență socială de stat, adică din casele de copii, care nu au pe nimeni pe lume, și noi devenim familia lor. Și chiar așa e, pentru că toți suntem o mare familie a Bisericii! Eu le recomand acestor persoane rugăciunea. Fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem face nimic. La început, unii sunt refractari, apoi se deschid, încep să se roage, învață rugăciuni noi de la părintele care face cu ei consiliere spirituală, citesc acatiste, iar în perioada marilor posturi se spovedesc și se împărtășesc, de sărbători merg la biserică, participă la slujbe”, ne spune Alina Preda.

Oameni care vor să uite

Trecem prin camere, ascultăm, privim și încercăm să înțelegem viața. Viața unui om al străzii. Dante Alighieri spunea: „Nu există su­fe­rință mai mare decât amintirea fericirii trecute, în timp de nenorocire”. Și nu-l putem contrazice. Dar cât de mare poate fi suferința unui om care nici măcar nu are amintirea vreunei fericiri, ci doar nenorocire?

Aici, la Centrul social „Sfântul Vasile”, se încearcă un răspuns la această întrebare în cel mai direct și frumos sens: cel creștin, care îl definește pe aproapele frate. ­Părintele Stăniloae spunea că, „în oglinda altuia, omul îşi cunoaşte starea sa proprie. Ceea ce omul vrea să ştie adeseori despre sine o află fără să vrea de la altul”. Între acest „sine” și „altul” se tran­șează împlinirea poruncii Mântuitorului care zice: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Printre cei cazați aici se numără și Florin M., care are 36 de ani și este din Bechet. Se află în centru de doi ani. Părinții l-au abandonat de mic, așa că a trăit suferind prin casele de copii. Aici se consideră om de bază: „Știu regulamentul și am grijă să fie totul în regulă. Fac tot ceea ce mi se spune. Am dormit pe străzi ani la rând. Acum mă simt foarte bine. Când este sărbătoare merg la biserică, seara îmi spun rugăciunea Tatăl nostru, și apoi dorm liniștit”, ne spune acesta.

Ani-Mari I. este născută în Galați, dar este în Craiova de la 5 ani, când a venit cu părinții. Acum are 77 de ani, soțul i-a murit, are o fată de 55 de ani în Italia, și o nepoată de 28 de ani tot acolo. „Sunt singură. De aceea am venit aici, unde mă simt foarte bine. Doamnele care au grijă de noi ne ajută, sunt foarte bune cu noi, ne administrează medicamentele pe care trebuie să le luăm. Eu de pildă am probleme cu inima. Port permanent la gât o cruciuliță primită de la părintele Pârvănescu, pentru că îmi aduce sănătate și liniște. Eu îmi spun rugăciunile seara și dimineața. Mă rog pentru sănătatea mea, a copiilor și a celor care ne îngrijesc aici. Am avut datorii mari și a trebuit să vând apartamentul pentru a le achita. Nu mă vizitează nimeni. Când eram mică eu cântam la pian, iar ca profesie am fost dactilografă. Sunt optimistă și sper la zile mai bune”, ne mărturisește și dânsa.

Bine se simte aici și Mihai P., de 51 de ani, din Craiova, care a revenit în centru de curând. „În perioada verii plec și muncesc cu ziua pe la lume, iar iarna vin aici. Mai am un frate care nu mă vizitează. Părinții mi-au murit. E bine aici, avem mâncare, căldură, apă caldă. Merg destul de des la catedrala din Craiova, mă rog, particip la slujbe. Am dormit prin parcuri ani la rând, îmbolnăvindu-mă de nenumărate ori”, ne spune și acesta.

Oameni care vor să uite. Să nu-și mai amintească de ce, de cine au fost răniți, sau de boli. Semeni suferinzi care așteaptă vindecarea. Ei sunt aproapele nostru prin care trece drumul spre Dumnezeu. Ei sunt dragostea pe care avem datoria să o descoperim înăuntrul durerii, așa cum se străduiesc să o facă cei de la Centrul social de urgență pentru persoane fără adăpost „Sfântul Vasile”, al Asociației ­Vasiliada din Craiova.