„Cerul pe pământ“ - sfinţirea bisericii noi
Sfinţirea bisericii cu hramurile „Sfântul Prooroc Daniel“ şi „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“ din Jibou este un eveniment mare şi binecuvântat pentru Biserica noastră în general, dar în mod special pentru comunitatea harnică şi darnică a acestui oraş, care se adună în noua biserică pentru a păstra vie flacăra credinţei ortodoxe strămoşeşti şi a spori dragostea faţă de valorile spiritualităţii şi culturii româneşti.
Zidirea unei biserici şi sfinţirea ei au loc o dată la 100-200 de ani şi înseamnă în istoria unei comunităţi un moment sfânt şi solemn prin care se aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru tot ceea ce s-a realizat şi în acelaşi timp se cere harul Lui sfinţitor ca această lucrare - ofrandă a clerului şi credincioşilor - să fie sfinţită aşa cum sfinţim în biserică darurile pe care le aducem la Sfântul Altar.
Construită cu multă jertfă şi râvnă duhovnicească, noua biserică din Jibou, sfinţită astăzi, reprezintă împlinirea unui proiect care, la fel ca în multe alte locuri din ţară, a început după căderea regimului comunist în anul 1989. De atunci Biserica noastră a început să folosească libertatea de a-şi construi noi lăcaşuri de cult, potrivit nevoilor liturgice actuale.
Ca spaţiu sacru de rugăciune, biserica sfinţită este în acelaşi timp darul oamenilor adus lui Dumnezeu şi darul lui Dumnezeu pentru oameni, deoarece aceasta a devenit prin sfinţire Casa Preasfintei Treimi, în care se adună creştinii rugători pentru a celebra în iubirea milostivă a Preasfintei Treimi. De aceea, la sfârşitul slujbei de sfinţire se cântă: „Această biserică, Tatăl a zidit-o, Fiul a întărit-o, Duhul Sfânt a înnoit-o, a luminat-o şi a sfinţit sufletele noastre!“
Prin urmare, o biserică în care se săvârşesc Sfintele Taine ale iubirii eterne a lui Dumnezeu pentru oameni este un semn de binecuvântare asupra comunităţii credincioşilor şi asupra oraşului în care a fost construită şi sfinţită această biserică.
Biserica nouă pe care credincioşii o oferă Mântuitorului Iisus Hristos ca dar sau ofrandă a credinţei, hărniciei, înţelepciunii, priceperii şi dărniciei lor devine, prin sfinţire, „poartă a cerului şi casă a lui Dumnezeu“ (Facere 28, 17), icoană profetică a Ierusalimului Ceresc, aşa cum auzim în slujba de sfinţire a noii biserici.
Prin această „poartă a cerului“ intră Hristos - Împăratul Slavei, Care, după Învierea Sa din morţi, S-a înălţat întru slavă la cer şi a aşezat umanitatea Sa pe tronul slavei Preasfintei Treimi. Prin sfinţirea bisericii noi, Hristos, Domnul puterilor cereşti, împreună cu îngerii, intră în mod tainic în această biserică şi rămâne mereu prezent în ea prin Sfintele Taine şi prin toate slujbele săvârşite aici, dăruind celor ce se roagă darurile Sale cereşti: iertarea păcatelor, fericirea comuniunii omului cu Dumnezeu şi arvuna vieţii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu, după cum se arată în cele trei Evanghelii care se citesc la slujba de sfinţire a bisericii: Matei 16, 13-19, Luca 10, 38-42 şi 11, 27-28 şi Ioan 10, 22-28. Aşadar, prin însăşi construcţia şi podoaba bisericii, noi oferim lui Dumnezeu daruri pământeşti, materiale, iar El ne oferă daruri cereşti, spirituale şi veşnice.
Dumnezeu este pretutindeni prezent, dar în modul cel mai direct şi receptiv este prezent în biserica sfinţită, în Casa Lui, în care vede, ascultă şi binecuvântează pe cei care Îl cheamă în rugăciune, se împărtăşesc cu Sfintele Taine şi împlinesc voia Lui în viaţa lor, în comuniune cu toţi sfinţii lui Dumnezeu din toate timpurile şi din toate locurile.
Numită „laborator al Învierii“ de către Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec. VII) sau „anticameră a Împărăţiei cerurilor“ de către Sfântul Nicolae Cabasila (sec. XIV), fiecare biserică ortodoxă sfinţită reprezintă „cerul pe pământ“, cum spunea Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului (sec. VIII), pentru ca pe om să-l înalţe duhovniceşte la ceruri, în iubirea Preasfintei Treimi şi comuniunea sfinţilor.
Noi cinstim biserica lăcaş de cult şi ne închinăm în faţa Sfântului Altar pentru că în biserica sfinţită prin lucrarea Sfântului Duh este prezent şi lucrător Însuşi Hristos Domnul, Mirele Bisericii, Care sfinţeşte obştea rugătoare a credincioşilor „ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană“ (cf. Efeseni 5, 23).
Prin intrarea în biserica sfinţită, prin închinarea la sfintele icoane, prin participarea, cu multă credinţă şi evlavie, la sfintele slujbe, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, credinciosul se sfinţeşte şi se luminează, pentru a sfinţi apoi spaţiul în care trăieşte şi munceşte. De aceea, se spune că „omul sfinţeşte locul“. Desigur, omul sfinţeşte locul îndeosebi dacă se sfinţeşte mai întâi pe sine în sfânta biserică a lui Dumnezeu, prin rugăciune şi împărtăşire cu Hristos Cel Unul Sfânt.
Potrivit cuvintelor Sfântului Irineu de Lyon (sec. II), Biserica a fost „sădită în lume ca un paradis“, fiind centrul liturgic al creaţiei, deoarece creaţia întreagă, universul sau cosmosul se sfinţeşte prin Duhul Sfânt invocat de Biserică. În viaţa Bisericii creştinul participă la pelerinajul sau trecerea umanităţii „de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer“ (Canonul Învierii). Biserica este corabia care ajută pe oameni să treacă de la viaţa pământească vremelnică la viaţa cerească veşnică.
Astfel, ca „Poartă a cerului“ şi „Casă a Preasfintei Treimi“, biserica lăcaş de închinare exprimă vocaţia lumii de a participa la slava cerească şi bucuria eternă a Preasfintei Treimi, în „cerul nou şi pământul nou“ în care moarte nu va mai fi (cf. Apocalipsă 21). În acest sens, Sfintele Taine săvârşite în biserica sfinţită sunt arvună a vieţii şi bucuriei veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu, simbolizată de Sfântul Altar cu uşile împărăteşti şi catapeteasma lui, vedere iconică a venirii în slavă a lui Hristos la sfârşitul veacurilor, înconjurat de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Îngeri (cf. Matei 25, 31).
Sfinţirea bisericii ne invită, de asemenea, la sfinţirea vieţii noastre, ca înnoire a omului după chipul lui Hristos sau ca sălăşluire a vieţii lui Hristos în viaţa noastră (cf. Galateni 2, 20). Din acest motiv, după sfinţirea noii biserici, toţi credincioşii ortodocşi prezenţi la acest eveniment primesc binecuvântarea să intre în Sfântul Altar pentru a săruta Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi Sfânta Masă din Altar, fiecare rugându-se lui Dumnezeu să sfinţească viaţa lui aşa cum a fost sfinţită biserica nouă sau reînnoită.
Într-o lume din ce în ce mai secularizată, legată exclusiv sau excesiv de bunurile materiale limitate şi trecătoare, semnificaţiile teologice şi duhovniceşti ale sfinţirii unei noi biserici ne cheamă azi să redescoperim şi să trăim adevărul esenţial că omul este chemat la sfinţire şi viaţă veşnică în iubirea lui Dumnezeu Cel Sfânt şi Veşnic Viu. Iar tot binele pe care l-a săvârşit omul pe pământ devine lumină şi are valoare veşnică în ceruri. De aceea, biserica sfinţită ca „poartă a cerului“ nu poate fi înlocuită cu nimic din lumea aceasta. Numai în biserică se primeşte iertarea păcatelor şi arvuna vieţii veşnice, iar rugăciunea pentru cei vii şi cei morţi din biserică arată că iubirea izvorâtă din credinţă este mai tare decât moartea.
În încheiere, dorim să exprimăm aprecierea şi preţuirea noastră pentru toată lucrarea care s-a desfăşurat cu multă dăruire şi iubire jertfelnică la această biserică nouă din Jibou.
Felicităm pe părintele Dan Dregan, protopop de Jibou, precum şi pe părintele paroh Gheorghe Longodor, care împreună sunt ctitorii bisericii cu hramurile „Sfântul Prooroc Daniel“ şi „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“ şi preoţi slujitori la altarul acesteia.
Ca semn al preţuirii şi binecuvântării noastre, le conferim Crucea Patriarhală pentru clerici, cea mai înaltă distincţie a Patriarhiei Române.
Totodată, felicităm pe toţi credincioşii acestei parohii, harnici şi dinamici, luminaţi de evlavie şi credinţă, pe toţi donatorii şi ajutătorii acestui sfânt lăcaş, precum şi pe toţi ierarhii, autorităţile de stat centrale şi locale, clericii şi credincioşii prezenţi la acest eveniment sfânt şi solemn de spiritualitate creştină şi demnitate românească.
Ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos să ocrotească această biserică şi pe toţi închinătorii şi binefăcătorii ei, dăruindu-le pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, spre slava Preasfintei Treimi şi bucuria Bisericii lui Hristos.
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Cuvânt rostit la slujba de sfinţire a bisericii cu hramurile „Sfântul Prooroc Daniel“ şi „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“, din oraşul Jibou, judeţul Sălaj, duminicã, 15 septembrie 2013.