Chipul duhovnicului priceput în scrierile Sfântului Antim Ivireanul

Duhovnicia este o sarcină spirituală greu de dus pentru preot, în special pentru că de iscusința sa în aceasta depinde formarea sufletească a credincioșilor. Acolo unde preotul este prea aspru, comunitatea tinde spre destrămare sau înăsprire, având o duritate prea mare față de slăbiciunile celor din jur. Când preotul este prea milostiv, fărădelegile se înmulțesc în jurul lui și toți consideră că n-au greșit aproape cu nimic de vreme ce nu li se atrage atenția. De aceea, un preot duhovnic trebuie să aibă discernământ în toate îndemnurile și epitimiile pe care le dă credincioșilor, dar nu poate să dobândească această virtute a dreptei socoteli dacă nu beneficiază și de o educație aleasă, de lucrarea celorlalte virtuți creștine și de multă experiență în lupta cu propriile patimi.

Prima treaptă a formării duhovnicești constă în respingerea patimilor și a manifestărilor acestora. Un preot trebuie să fie priceput în lupta cu patimile pentru ca și credincioșii să poată căpăta sfaturi bune atunci când se confruntă cu un război sufletesc similar. Astfel, preotul trebuie să fie cumpătat pentru a-i învăța să se ferească de lăcomia pântecelui, să nu fie însetat de averi pentru a-i feri de iubirea de argint, să fie smerit pentru a-i ajuta să lupte împotriva patimii mândriei și a slavei deșarte și așa mai departe. În plus, așa cum adaugă Sfântul Antim Ivireanul, este bine să fie și un pic mai în vârstă: „Am socotit a fi bine să zicem întîi în ce chip să cade a fi duhovnicul, căci iaste și aceasta treabă a să vorbi. Iaste dară și acel preot carele va vrea să primească această grea sarcină și cu nevo«i»e a ispovedanii să fie bătrîn de vîrstă, măcar cît de puțin să fie de 40 de ani, să fie de cinste, cucernic, cu viață bună, iscusit în cuvinte și în fapte, să nu fie bețiv, să nu meargă la cîrciume, să nu fie mînios, hulitoriu și înjurătoriu și în scurt cît va fi cu putință să să ferească să nu dea scandal și rea pricină la norod” (Sf. Antim Ivireanul, „Învățătură pentru Taina Pocăinții”, în: Opere, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, București, Ed. Minerva, p. 357). În zilele noastre, hirotesia întru duhovnic o pot primi și preoții mai tineri. Acest fapt este unul bun, în special pentru preoții de caritate și pentru cei care sunt singuri în parohiile unde au fost numiți, deoarece altfel credincioșii nu ar mai avea unde să se spovedească. Însă primirea hirotesiei întru duhovnic nu exclude automat orice sporire a experienței în această direcție. Astfel, preoții tineri sunt datori să aibă și ei la rândul lor un duhovnic, fie un episcop, fie un alt preot cu experiență. „Și nu numai mirenii se cade să se ispoveduiască, ci mai vîrtos și noi, cei besericești, adecă: diaconii, preoții, călugării, arhiereii, căci noi încă sîntem păcătoș«i» și greșiț«i» înaintea lui Dumnezeu, mai cu mult decît cei proști; și ce greșale facem, mai mult prin știință le facem și, de nu ne vom pocăi, vom să avem mai multă osîndă decît cei ce greșesc prin neștiință, după cum zice la Sfînta Evanghelie, la 12 capete ale Lucăi: «Că cel ce cunoaște mult, mult să va pedepsi, și celui ce i s-au dat mult, mult i să va și cere» [Luca 12, 48]” (Sfântul Antim Ivireanul, „Cuvînt de învățătură la Dumineca lăsatului sec de brînză”, în: Opere, p. 99). Astfel, ei se pot consulta pentru situațiile mai dificil de deslușit și de rezolvat, cu o persoană în al cărei discernământ se pot încrede. Mai mult decât atât, sunt datori să citească și să absorbă și mărturiile Sfinților Părinți în această direcție. Iată un sfat foarte bun în această direcție rămas moștenire de la Cuviosul Ioan de la Valaam: „Îndrumătorul trebuie să fie liber de patimi și să aibă darul cugetării, și anume să cunoască trecutul, începuturile și instruirea omului, respectiv de unde este originar, cunoștințele pe care le-a dobândit, râvna lui, vârsta, puterile fizice, conformația, starea sănătății, țelurile și comportarea lui. El trebuie să vadă în profunzime capacitatea omului de a pricepe anumite lucruri, posi­bilitățile intelectuale înnăscute, dar și străduința, vigoarea și rapiditatea, planurile lui Dumnezeu, sensul fiecărei parabole a dumnezeieștii Scripturi și multe altele. Iată cum ar trebui să fie duhovnicul și cum ar trebui să gândească” (Cuviosul Ioan de la Valaam, Raiul văzut din chilie, trad. Oxana Toporcean, Bucu­rești, Ed. Sophia, 2007, pp. 43-44). De asemenea, pe lângă un preot la care să se spovedească și apelul la cărți cu care să se documenteze serios asupra Tainei Pocăinței, un cleric proaspăt hirotesit duhovnic trebuie să ia aminte la situațiile concrete din viața credincioșilor și să nu le ceară anumite îndreptări acolo unde nu se pot împlini, nici să abordeze totul cu ideea că sunt iertați din start orice ar face. Dreapta socoteală a duhovniciei se naște din trei lucruri: din dialogul cu părintele tău duhovnic, din citirea cărților folositoare de suflet și din situațiile concrete din viața de zi cu zi pe care trebuie să le analizezi cu atenție.

Sfântul Antim Ivireanul continuă portretul duhovnicului priceput spunând următoarele: „A doao, să fie împodobit cu carte și cu fapte bune, să priceapă sfintele cărți și canoanele Besericii noastre, cu carele poate să îndirepteze pre oamenii ce să ispovedu«i»esc la dînsul. Și lucrul acesta să-l facă cu frica lui Dumnezeu și nu pentru vreo rea cîștigare. Bani să nu ceară pentru ispovedanie, nici pentru altă Taină, căci să va osîndi la un loc cu Iuda, fără numai de-i va da cel ce să ispoveduiaște de voia lui în loc de milostenie. Asupra ispovedanii să nu să rușineze nici de un om, nici fățărie să facă, ce numai pre fieștecarele după cum îi vor fi păcatele să-l îndirepteze și să-l canonească după învățătura sfintelor pravili, să aibă vo«i»e a ispovedui de la arhiereul și stăpînul locului și cîte alte să cuvin la acest sfînt lucru” (Sf. Antim Ivireanul, „Învăță­ tură pentru Taina Pocăinții”, în: Opere, p. 357). Poate cel mai important aspect după virtutea discernământului este ca preotul duhovnic să nu se rușineze și nici să nu judece în interiorul său sau fățiș păcatele celor care se mărturisesc. Trebuie să mângâiem pe cei deznădăjduiți, dar să mustrăm pe cei împietriți la inimă, să fim blânzi cu cei scrupuloși și minuțioși cu cei neatenți sufletește. Toate acestea trebuie însă făcute fără patimă, fără patos, fără vreun zel bolnav, ci cu răbdare, cu atenție și cu dragoste, pentru că altfel călcăm peste inimile oamenilor și îi rănim fără măsură. Numai astfel vom putea să spovedim pe cei care vin la noi exact așa cum ne povățuiește Sfântul Antim: „cu frica lui Dumnezeu și nu pentru vreo rea câștigare” (p. 357). Nu trebuie să ne străduim să fim recunoscuți ca „părinți duhovnicești”, nu trebuie să încercăm să convingem oamenii cu forța, nu este necesar să ne strivim sufletește, ci să ne asumăm împreună cu Hristos și pentru Hristos acest jug al spovedaniei, greu la vedere, ușor la purtare, atunci când îl purtăm de dragul Lui și din iubire față de El…