„Cine zice că nu-i dor/ nu-i vrednic de chip de om”

„Mi‑a fost dor de tine.” De când nu ați mai auzit această declarație implicită de afec­țiune, atașament sufletesc, grijă protectivă față de persoana dumnea­voas­tră? Cuvântul „dor” și trăirea afectivă care îi dă conținut și sens par că au dispărut, pur și simplu, atât din viața noastră publică, dar, din pă­cate, și din existența noastră privată. Nu știu câți soți sau câte soții își mai manifestă astăzi starea de dor, de așteptare nerăbdă­toare a revederii cu celălalt. Această ocultare a dorului se explică, poate, prin omnipre­zența recentă - de multe ori aga­san­tă - a unei alte stări psi­hologice care s‑a sub­sti­tuit, pare‑se, dorului: dorința.

Omul contemporan pare animat de dorințe nesfârșite, care tind să se individualizeze și să intre, antagonic, în conflict unele cu altele.

Pornind de la această stare de fapt, am considerat util - în primul rând, sub aspectul practic al vieții cotidiene - să rememorăm acest sentiment aproape îngropat sub zgura timpului, aducând în fața ochilor minții noastre fizionomia dorului și luându‑ne ca repere edificatoare limba română, câteva texte din cultura noastră tradițională, precum și comentariile filosofice și teologice făcute pe marginea conceptului de „dor”.

Etimologia cuvântului „dor” este importantă fiindcă exprimă esența acestei stări afective, cu totul specială. El vine din latinescul „dolus, dolere”  care înseamnă „a durea”. Cu alte cuvinte, atunci când ne este dor de un loc semnificativ, de o fericită întâmplare pe care am trăit‑o în trecut sau de o persoană a cărei prezență ni s‑a dovedit a fi capitală, simțim în adâncul sufletului durere. O durere care, până la un punct, este, în mod curios, plăcută. Constantin Noica surprinde, în cartea Cuvânt împreună despre rostirea filosofică românească, această trăsătură a dorului de unitate creată prin împăcarea contrariilor, de coincidentia oppositorum, și îl descrie ca pe o stare contradictorie și contrariantă: dorul este plăcere de durere și căutare de negăsire. În volumul Reflecții despre spiritualitatea poporului român, părintele Dumitru Stăniloae remarca dificultatea de a defini mulțumitor sentimentul dorului și îl așeza în relație cu personalismul comunitar al nea­mului nostru: „În dor, românul trăiește faptul că insul singur nu e omul întreg, că e un amputat. El îl poartă pe celălalt în sine, chiar în absența lui, îl poartă într‑o prezență absentă sau într‑o absență prezentă”.

Întruchipările dorului în frânturi de poezie țărănească

În vechime, țăranul român a experimentat întregul complex de stări afective cunoscute sub denumirea generică și comună de „dor”. Pentru el, dorul era un sentiment universal uman: „Frunzu­liță de‑alior/ Cine zice că nu‑i dor/ Nu‑i vrednic de chip de om”  (notă: alior - plantă denumită și „laptele‑câinelui”).

Când se ivea, dorul se așeza ca o pecete peste inimă: „Cât omăt pe munte‑n sus,/ Pân’acuma tot s‑a dus,/ Dar de la inima mea/ Ce s‑a pus nu se mai ia;/ Că s‑a pus dorul badii,/ Nu se ia pân’oi muri”.

În viziunea străbunilor noștri, locașul preferat al dorului era chiar corpul omenesc: „Foaie verde foi de nuc,/ Toate trec, toate se duc,/ Numai doru’ șade‑n trup”.

Pentru ei, dorul era trăit ca un foc lăuntric, pe care depărtarea de persoana iubită îl întețea: „Frunză verde de dudău,/ Bade, de doruțul tău/ Para este‑n trupul meu./ Ies afară să mă sting,/ Bate vânt, mai rău m‑aprind”.

În satul românesc de altădată, când se întâlneau doi oameni care se iubeau și se potriveau se spunea că „s‑a găsit dor cu dor”.

Mentalitatea arhaică autohtonă îi atribuia dorului o forță de proporții cosmice. El putea să facă să răsară florile câmpului sau să pârguiască iarba, așa cum secătuia de puteri sufletul celui îmbolnăvit de dor: „Și de dorul tău mândruță,/ Răsărit‑a scânteuțe,/ Scânteuțe, flori adânci,/ Când le vezi, mândră, să plângi”, „Pe unde merge dorul/ Se usucă tot câmpul,/ Înnegrește sufletul”.

Durerea provocată de sentimentul dorului putea fi alinată printr‑un act familiar omului încă de la ivirea sa pe lume, legănatul, o mișcare duioasă capabilă să îmblânzească neprevăzutul, aspe­rită­țile existenței de zi cu zi, dar mai cu seamă absența dureroasă a ființei iubite: „Măi bădiță, păr galben,/ De dorul tău mă leagăn/ Cum se leagănă iarba/ Când o taie cu coasa”; „Când îmi vine‑al mândrei dor,/ Mă leagăn ca ploaia‑n nor”.

Supliciile cauzate de apariția dorului fiind multe și variate, sufletul înrobit de dor se revolta adesea: „Aoleo, măi hoț de dor,/ N‑am topor să te omor,/ Nici secure să te tai,/ Să nu mai am nici un bai”; „Dorule, arde‑te‑ar para/Mi‑ai făcut fața ca ceara/ Inimioara ca cerneala”; „Cine m‑a dat dorului/ Aibă casa cucului/ Și odihna vântului”. Sau, într‑o altă plăsmuire poetică: „De‑ar fi dorul ca pădurea/ Eu l‑aș tăia cu săcurea/ De‑ar fi dorul ca holdá/ L‑aș tăia cu secera”.

Atâtea pagube erau aduse de acest sentiment straniu (durere plăcută și plăcere dureroasă), încât de multe ori se impunea alungarea lui: „Să se ducă (dorul) în coadele mărilor,/ În copitele ciutelor,/ În coarnele cerbilor,/ În rădăcinile brazilor./ Acolo să hodinească,/ Acolo să prânzească”.

În poezia tradițională românească, dorul acoperă o întreagă geografie afectivă, în care spațiul mioritic deal‑vale - o adevărată matrice stilistică, specifică nouă, românilor - apare în multe descrieri poetice. Dorul trece peste dealuri („Bade, dorul de la tine/ Peste multe dealuri vine/ Și nu‑l poate opri nime,/ Nici țigan cu cetera,/ Nici român cu fluiera,/ Numai eu cu inima”) sau se poticnește în ele („Arde‑mi, Doamne, dealurile,/ Să se‑adune dorurile”).

Fiind un sentiment celest, înălțător, dorul vine, de obicei, în zbor: („Că nu‑i dor ca dorurile,/ Să‑l anini cu gândurile./ Că‑i un dor asupritor/ Vine ca porumbu‑n zbor,/ Când îți vine, stai să mori”).

Motivele dorului

Când te cuprinde dorul, după a cui prezență îți tânjește inima? Ne poate fi dor de ființa pe care o iubim, de părinți, de tărâmul copilăriei, de Dumnezeu… În ima­ginarul poetic românesc apare uneori și… dorul de dor.

Versurile țărănești descriu cu precădere zbuciumul sufletesc provocat de în‑străinare, de ieșirea omului din matca proprie, ale cărei repere sunt familia, satul natal, figura arhetipală a mamei: „Sărmană străinătate/ Mult mi‑ai fost fără dreptate,/ Căci din tinerețe crude/ Pierdui părinți, pierdui rude,/ Și‑am rămas cu dor și jale/ În nedreptățile tale./ De a plânge am dreptate/ De al tău rău străinătate,/ Căci călcai din piatră‑n piatră/ Din străin nu‑mi făcui tată/ Și călcai din urmă‑n urmă,/ Din străin nu‑mi făcui mumă”.

Călătoria, ca părăsire a orizontului blând, familiar, spre necunoscutul angoasant este o altă sursă semnificativă a dorului: „Cine nu știe ce‑i doru’,/ Să se ducă cu vaporu’/ Deasupra vaporului/ Șade maica dorului”.

Ne amintim aici scrisorile pe care Emil Cioran i le trimitea din Paris fratelui său, Aurel, epistole din care răzbătea dorul intens după Rășinariul natal și mai cu seamă după locul în care, în copilărie, îi plăcea să se joace - Coasta Boacii: „A quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?” („La ce bun să fi părăsit Coasta Boacii?“).

Dorul de Dumnezeu

Sentimentul dorului nu este provocat doar de obiectele care aparțin acestei lumi și o definesc. În scrierile Sfinților Părinți descoperim adeseori dragostea neostoită și dorul mistuitor după prezența Domnului. Un dor de dincolo de lume, fără corespondent aici, în dincoacele nostru. Sfântul Simeon Noul Teolog scrie într‑unul din imnele sale dumnezeiești: „Sunt rănit de iubirea Lui, iar întrucât nu mi Se arată, gândul mi se topește, mintea și inima mea ard în flăcări și suspin. Mă plimb și ard căutând ici și colo și nicăieri nu‑L aflu pe Cel pe care‑L îndrăgește sufletul meu; mă uit adeseori de jur‑împrejur să văd pe Cel dorit de mine și El, ca Unul nevăzut, nu mi Se arată deloc”.

Bine ar fi ca, din când în când, să ne fie dor… de dor. Să îl cultivăm, ca pe o stare sufletească aleasă, fiindcă ea ne definește, ca ființe umane, mult mai bine decât o poate face dorința. Dorul adună în el dragoste, grijă pentru celălalt, absența sa resimțită dulce‑dureros, dar și nădejdea fericitei reîntâlniri.