Ciraci la prima şcoală românească
Se apropie prima zi de şcoală. Forfotă în case şi în şcoli, unde părinţii îşi pregătesc copiii de şcoală, iar dascălii pregătesc sălile pentru a-şi întâmpina elevii. Rechizite, uniforme sau haine noi şi entuziasm pentru copii. Să ne amintim, însă, de prima şcoală românească, aflată la umbra bisericii, unde erau trimişi să-nveţe carte „ciracii“, acei învăţăcei de altădată.
Grăieşte cronica despre Biserica „Sfântul Nicolae“ din Şcheii Braşovului, a cărei turlă sfredeleşte norii coborâţi din cer, că s-a zidit pe la 1495 şi deodată cu ea, şcoala din incintă. Părea, astfel, că prima şcoală românească a fost construită la 1495, fiind a opta clădire ca dimensiune din Braşovul acelor vremuri. În 1761 a fost reclădită, adăugându-i-se îmbunătăţiri de stil baroc. Între timp, însă, s-a descoperit bula papală a lui Bonifaciu al IX-lea, care vorbea despre şcoală la 1399, consemnând pe „schismaticii din Şchei care primesc învăţătură de la pseudo-dascăli“. Menţionarea ei într-un document oficial al cancelariei papale este încă o dovadă a importanţei primei şcoli româneşti. Mărturii despre începuturile primei şcoli româneşti urcă spre o perioadă precedentă secolului al XIV-lea, pe măsură ce sunt descoperite documentele de arhivă. O arhivă ce măsoară 15 camere de documente, dintre care trei încă nu au fost cercetate. Celelalte 12 au scos la iveală 6.000 de cărţi vechi şi 30.000 de documente. Toate acestea au fost descoperite în secolul trecut, când profesorul Ion Colan (1902-1969), eliberat din detenţia comunistă şi angajat ca tâmplar al Bisericii „Sfântul Nicolae“ din Şchei, a urcat în pod pentru a lua o scândură şi a descoperit, după un perete zidit, toate cărţile şi valorile zăgăzuite în turnul lăcaşului de cult. Avea să devină primul director al Muzeului primei şcoli româneşti din Şcheii Braşovului.
Alesul satului primea stipendiu şi devenea cirac
Ghid şi dascăl în cea dintâi şcoală a ţării ne-a fost pr. prof. dr. Vasile Oltean, directorul Muzeului „Prima şcoală românească“ din Braşov. Cercetează documentele din domeniu de mai bine de 40 de ani, şi încă mai descoperă lucruri noi. „O surpriză deosebită am avut descoperind Catastiful dascălilor. În această lucrare este consemnat unul dintre dascălii vestiţi ai acestei şcoli, Ioan Duma. În secolul al XVIII-lea, acest dascăl avea 110 ciraci (elevi, n.r.)! Cel mai tânăr avea 20 de ani şi erau repartizaţi în trei sectoare. Unii învăţau pentru a deveni «gocimani», un fel de notari bisericeşti sau epitropi - termenul era din limba germană, «Gott» («Dumnezeu») şi «Mann» («om») - făceau administraţia bisericii şi învăţau 3 luni. Dacă stăteau 6 luni erau dascăli şi cântau şi la strana bisericii. Dacă stăteau 9 luni, deveneau preoţi“, ne arată pr. Oltean. „Dascăl“, în acea perioadă, desemna atât slujitorul altarului, cât şi cântăreţul bisericesc şi învăţătorul, pentru că preoţii bisericii erau şi învăţătorii şcolii. Întreaga comunitate contribuia ca unul dintre tineri să ajungă ştiutor de carte. Alesul satului era trimis să înveţe pentru a deveni notar, dascăl sau chiar preot şi îşi plătea studiile cu o găleată de grâu, un car cu lemne şi 4 florini. Numai din banii aceia se puteau cumpăra trei sau patru boi! Dar nu plătea nici elevul, nici familia sa, ci întreg satul şi se păstrează registre cu stipendii (burse, n.r.) plătite de obşte, pentru ca învăţăcelul să se întoarcă şi să fie de folos comunităţii care l-a trimis la şcoală. Dintotdeauna, buchiseala cărţilor era cazna cea mai mare pentru elevi: „Lecţia cea mai pretenţioasă era cea de gramatică, la care se plăteau 20 de florini. Era foarte scumpă! Învăţătura la Octoih era cea de-a doua lecţie ca importanţă. În gramatică nu era vorba numai de noţiuni de limbă, ci de o complexitate de învăţături: citire, povestire, caligrafie, ortografie“, ne-a mai spus părintele Vasile Oltean.
„Am scris cu tiparul vouă, fraţilor, românilor, să vă fie pre învăţătură“
Un moment de cotitură în cultura românească a fost venirea diaconului Coresi de la Târgovişte la Braşov, în 1559. Avea să tipărească 39 de cărţi în limba română, printre acestea regăsindu-se toate cărţile folosite în cult în acea perioadă. Părintele Vasile Oltean observă, din scrierile lui Coresi, zestrea lingvistică a românilor de secol XVI: „El asigura rezistenţa ortodoxă a românilor din Ardeal şi din toată ţara, de altfel. Ceea ce surprinde la cartea lui Coresi este limba în care sunt scrise, cu adevărat corectă şi literară: ‹‹Dacă am cetit, bine am socotit şi am aflat că toate tâlcuiesc şi mie toate plăcură. Şi am scris cu tiparul vouă, fraţilor, românilor, să vă fie pre învăţătură. Şi vă rog, fraţii mei, să cetiţi şi bine să socotiţi că veţi vedea voi înşivă că e mărgăritarul şi comoara ascunsă într-însele››. Text de acum 450 de ani!“ Iar tipărirea cărţilor se făcea cu trudă şi în sudoarea frunţii, cioplind matriţe cu briceagul în lemn dur, de corn, în oglindă.
„Să mă numiţi şi pe mine în coada ctitorilor şcolii“
Pleiada de cărturari de la Şchei culminează cu Anton Pann, a cărui clasă a fost refăcută fidel în muzeu cu materiale didactice din epocă, întrucât a slujit de trei ori ca dascăl în prima şcoală românească. Când a trimis ultimele cărţi, a menţionat în scrisoarea de danie: „Vă mai trimit un trup de cărţi să le daţi ciracilor mei spre învăţătură, să mă numiţi şi pe mine în coada ctitorilor şcolii“. Părintele Vasile Oltean ne explică: „Respectându-i dorinţa, i-am refăcut sala de clasă, băncile, catedra şi alte obiecte. Toate amintesc de cele trei popasuri ale lui Anton Pann la şcoala din Şchei: 1821, 1828 şi 1850. Aici a cunoscut pe elevul George Ucenescu, pe care l-a dus la Bucureşti, ca să-l înveţe muzica psaltică“. Un nume prea puţin cunoscut, George Ucenescu este cel care a cântat pentru Andrei Mureşanul poezia „Deşteaptă-te, române!“ pe melodia unei romanţe: „Înainte de a fi recrutat de Anton Pann, Ucenescu i-a cântat lui Andrei Mureşanu romanţa ‹‹Din sânul maicii mele››. Poetul a scris versurile şi aşa a luat fiinţă imnul naţional al ţării noastre, ‹‹Deşteaptă-te, române!››. Anton Pann venind şi aflând cântecul, l-a cântat la Vâlcea şi cei care l-au auzit acolo credeau că el l-a compus. De aici s-a aflat falsa ştire că Anton Pann este autorul imnului şi Râmnicu Vâlcea este oraşul imnului. De fapt, este vorba despre George Ucenescu şi Şcheii Braşovului“, afirmă părintele director.
Începuturile presei româneşti, la Şchei
Prima şcoală românească, locul unde s-au tipărit primele cărţi în limba română, este şi locul de naştere a presei româneşti! „Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică“ (Ed. Polirom, 2012) plasează începuturile presei româneşti în Şcheii Braşovului, unde dascălul Petcu Şoanul de la Biserica „Sfântul Nicolae“ tipărea, la 1731, „Calendarul dintâi“, primul almanah din ţara noastră.
Pr. prof. dr. Vasile Oltean, directorul Muzeului „Prima şcoală românească“ din Braşov, ne-a arătat ce pot găsi pelerinii ajunşi în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae“ pentru a trece pragul şcolii: „Noi oferim celor care vin posibilitatea de a cunoaşte valorile spirituale ale Şcheiului, muzeul de bază al şcolii alcătuit din cele patru spaţii: clasa lui Anton Pann, tiparniţa lui Coresi, sala «Cartea, factor de unitate naţională» şi sala «Cartea şi cărturarii braşoveni». Apoi, alte muzee în jurul bisericii: «Ex libris» - unic în ţară, 21.000 piese, Muzeul Junilor - costume şi tradiţii ale junilor din Şchei, «Şcheii Braşovului în pictura lui Ştefan Mironescu» - care a pictat toată viaţa lui casele şi străzile din Şchei, Muzeul de muzică «Tudor Ciortea» - unul dintre cei mai mari compozitori de muzică de cameră, «Nicolae Titulescu» - înmormântat în curtea bisericii, şi «Ion Colan» - primul director al muzeului.
Găsim în Şcheii Braşovului o biserică monumentală, o şcoală-muzeu, 6.000 de cărţi vechi, 30.000 de documente şi numeroase mărturii de istorie străbună: primele tipărituri, prima gramatică, primul almanah, primele cronici, prima operetă, primul jurnal politic. Prima şcoală românească, având o tradiţie de peste şapte secole, a contribuit pe plan naţional la menţinerea unor valori de spiritualitate românească extraordinară, şi pentru asta trebuie să-i fim recunoscători, cinstind memoria tuturor celor care s-au ostenit pentru ca românul să ştie carte şi să citească româneşte“.