Citadele româneşti în America

Istoria imigraţiei româneşti în Canada se identifică, până la un punct, cu istoria imigraţiei româneşti în Statele Unite. Perioada de început a imigraţiei în Canada şi în Statele Unite - sfârşitul secolului al XIX-lea - coincide cu instabilitatea apărută în provinciile istorice din ţară, care a produs cele dintâi valuri de emigranţi proveniţi din Bucovina şi Transilvania (pentru Canada adăugându-se şi Dobrogea). Motivaţia este aceeaşi: o combinaţie între raţiunile de ordin politic şi social şi cele de ordin economic şi demografic - sărăcia, lipsa de pământ, corelată cu un spor natural ridicat al populaţiei, noile cunoştinţe răspândite despre "Lumea Nouă", care au făcut din aceasta un pământ al tuturor făgăduinţelor.

Punctul de la care destinul românilor plecaţi spre Canada se desparte de destinul românilor plecaţi spre Statele Unite a generat o serie de deosebiri esenţiale care marchează hotărâtor specificul celor două comunităţi româneşti. Astfel, dacă românii imigranţi în ţara Statuii Libertăţii s-au îndreptat, cu precădere, către marile centre industriale - Chicago, Detroit, New York -, românii ajunşi în Canada au fost îndrumaţi către zonele aproape nelocuite ce urmau să devină mari regiuni agricole: Saskatchewan, Alberta, Manitoba. Ca pionieri ai emigraţiei din Europa de Est, românii au contribuit la popularea şi civilizarea regiunilor centrale ale Canadei, au defrişat şi desţelenit pământuri care apoi au devenit proprietatea lor. Românii din Canada Majoritatea primului val de imigranţi români în Canada au sosit în Lumea Noua înaintea Primului Război Mondial, mai precis între anii 1907 şi 1913, în special din motive de ordin economic. Unii dintre aceştia, mai puţini la număr, au venit în Canada pentru a se stabili aici şi a prinde rădăcini. Primind pământ gratuit din partea guvernului canadian, s-au îndeletnicit cu agricultura, ca şi acasă, în Bucovina, stabilindu-se în regiunea preriilor - Saskatchewan, Alberta şi Manitoba. O altă categorie de imigranţi au venit în Canada, în speranţa de a câştiga ceva bani şi de a se reîntoarce în satele lor, unde să-şi cumpere pământ şi să trăiască o viaţă mai bună, împreună cu familia. Aceştia s-au îndreptat spre centrele industriale, oraşe ca Montreal, Hamilton, Windsor sau Regina, unde puteau lucra în fabrici, în construcţii sau spre minele din Ontario. Izbucnirea războiului în 1914 i-a împiedicat pe mulţi să se întoarcă în ţară; după încheierea păcii, unii s-au obişnuit cu viaţa din Canada, hotărându-se să se stabilească definitiv aici, iar alţii s-au reîntors în România. Între 1920 şi 1922, un număr însemnat de români au sosit în Canada, în special pentru a se reuni cu familia. Dar odată cu începerea crizei economice de la începutul deceniului al treilea, cota de imigrare în Canada a fost redusă substanţial şi, de aici încolo, numărul imigranţilor români pe aceste meleaguri a fost relativ mic. O reînviorare a imigraţiei în Canada s-a simţit imediat după al Doilea Război Mondial şi, mai târziu, în ultimii 5-7 ani. Începutul vieţii spirituale pe pământ nord-american Românii emigranţi au purtat cu ei tradiţia, credinţa şi identitatea românească cu care s-au identificat chiar şi peste Ocean, unde s-au stabilit ca la casele din vatra satelor româneşti. Ei sunt, la fel ca în ţară, în majoritate, creştini ortodocşi. În Toronto şi Montreal se găsesc, de asemenea, puternice comunităţi originale din România, în special evrei şi maghiari. Evreii români au fost primii emigranţi din România stabiliţi în Canada, la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru. Dar, indiferent de apartenenţa lor confesională, ei formează o comunitate românească a cărei atitudine faţă de religie are coeficientul ei de specificitate. Biserica a îndeplinit dintotdeauna în viaţa emigranţilor români un rol deosebit de complex. Ea a reprezentat şi reprezintă şi astăzi nu numai centrul vieţii religioase a comunităţii, dar şi centrul vieţii ei sociale. Mai înainte de a întemeia asociaţii şi societăţi de întrajutorare, şcoli sau ziare, precum românii din America, cei dintâi români sosiţi în Canada au întemeiat parohii şi au construit biserici. Şi nu e lipsit de semnificaţie faptul că, deşi românii stabiliţi în Canada au fost de la început mult mai puţin numeroşi decât cei stabiliţi în Statele Unite, totuşi prima biserică ortodoxă română de pe continentul nord-american a fost construită în Canada, la Regina, Saskatchewan, în anul 1902 - Biserica "Sf. Nicolae". Primele biserici româneşti din Canada erau construcţii modeste, care reflectau condiţia socială atât a credincioşilor lor - oameni simpli, dar plini de evlavie -, cât şi a preoţilor, de regulă proveniţi din călugări bucovineni şi ucraineni. Alte biserici ortodoxe româneşti, construite la câţiva ani unele de altele, au dat viaţă şi stabilitate comunităţilor româneşti din care s-au născut şi, în unele cazuri, continuă şi astăzi să catalizeze elementele de spiritualitate românească. Cea mai mare biserică ortodoxă română din estul Canadei este Biserica "Buna Vestire" din Montreal, construită în 1918 de un grup de români bucovineni (reconstruită în 1972). Primul grup de români care au simţit nevoia unei biserici ortodoxe a fost acela din Regina, membrii acestui grup, în special bărbaţi, hotărâţi şi cu frica de Dumnezeu, au cerut Mitropoliei Moldovei să le trimită un preot. Mitropolia le-a trimis pe arhimandritul Evghenie Ungurean, primul preot misionar în Canada. La iniţiativa credincioşilor şi a preotului Ungurean, s-a ridicat prima biserică ortodoxă română din America de Nord. Părintele Ungurean a organizat alte trei parohii din vecinătate: la W. Mountain, Dysart şi Kayville, şi tot la insistenţa acestui vrednic preot, Mitropolia Moldovei a trimis trei preoţi pentru parohiile nou-înfiinţate. Încurajaţi de succesul parohiilor din Saskatchewan, românii din Montreal înfiinţează Parohia "Sfânta Treime", servindu-se de o bisericuţă de lemn situată în Longpoint, construită cu ajutorul unei societăţi belgiene, interesată de a vinde loturi de pământ din jurul bisericii enoriaşilor. Românii din Ontario au construit şi ei biserici la Hamilton, Windsor, St. Catherines şi Timmins, la fel cei din Boian (Alberta) şi Inglis (Manitoba). În preajma celui de-al Doilea Război Mondial, existau 11 parohii româneşti în Canada. Cel mai bine organizate erau parohiile din Saskatchewan. Învăţământul românesc din pridvorul bisericilor din Canada Copiii născuţi în Canada din părinţi români aveau puţine posibilităţi de a învăţa limba română, una dintre acestea fiind la şcolile cu caracter religios de pe lângă biserici. Ele funcţionau, de cele mai multe ori, sâmbăta şi duminica şi de aceea erau cunoscute şi sub numele de şcoli duminicale. În aceste şcoli, sub directa îndrumare a preotului, uneori a preotesei, se învăţau rugăciunile, catehismul, poezii şi cântece. Reproducerea lor la diferite ocazii, cum ar fi serbările de Crăciun, dădeau copiilor posibilitatea de a învăţa bine limba părinţilor lor. Este de înţeles faptul că, trăind într-o ţară străină, unde în mod oficial totul era în engleză, copiii emigranţilor români nu vorbeau româna perfect. Puteau comunica în această limbă, uneori presărată cu cuvinte englezeşti. Mulţi nu ştiau să scrie româneşte şi nici ei nu aveau prea multă şcoală. În utimii ani, situaţia s-a schimbat. Majoritatea imigranţilor români în Canada sunt oameni educaţi. Vin aici ca turişti singuri şi se stabilesc apoi definitiv în Canada, unde-şi aduc familia în unu-doi ani sau vin cu întreaga familie. Emigrarea de azi nu se mai îndreaptă ca acum 60-70 de ani spre zonele rurale, ci în special către oraşele din est. Majoritatea nou-veniţilor se stabilesc în Ontario, la Toronto, Kitchener, Hamilton şi Windsor. În special cei ce cunosc limba franceză se stabilesc în Quebec, la Montreal sau la Hull, în imediata vecinătate a capitalei ţării. Aşa se explică faptul că cei mai mulţi români-canadieni se găsesc în Ontario, zonă industrială prosperă, unde nou-venitul îşi poate găsi mai uşor de lucru, provincie mai aproape de stilul de viaţă american. Experienţa canadiană înseamnă un timp de acomodare cu lucrurile din această ţară. Multora le lipseşte însă hrana spirituală. Le lipsesc locurile, oamenii şi obiceiurile din ţară. Cei din prima generaţie rămân mereu cu acel gol în suflet. Copiii lor însă nu mai au neliniştea părinţilor, nu mai trăiesc între două lumi, aceea de acasă şi aceasta de aici. Pentru ei, cealaltă lume există numai din poveşti. Tresar numai la numele de România şi român, iar copiii lor se vor simţi legaţi şi mai puţin de rădăcini. Cultura românească Românii, indiferent de data sosirii lor în Canada, au adus cu ei un adevărat tezaur cultural, de sursă folclorică - cântece, dansuri, costume populare, icoane pe lemn şi pe sticlă, artizanat - de care se simt, pe drept cuvânt, foarte mândri. Sărbătorile, fie religioase sau laice, prilejuiesc întruniri ale comunităţii din oraş sau din sat şi cu această ocazie se alcătuieşte un program ce cuprinde, aproape invariabil, un spectacol de cântece şi dansuri în costume naţionale. Acestea din urmă, cu broderii bogate, viu şi armonios colorate, sunt purtate şi la ceremoniile omagiale sau aniversare. Aproape nu există parohie ortodoxă în Canada şi în SUA care să nu aibă în arhiva sa tablouri cu doamnele din organizaţiile auxiliare, îmbrăcate în costume naţionale. Trupele folclorice româneşti participă deseori, în colaborare cu alte grupuri etno-culturale, la realizarea unor mari spectacole. Primele manifestări de anvergură de acest fel, Festivalul de cântece şi dansuri populare al neocanadienilor, desfăşurat la Regina, în 1929, unde aproape 100 de cântăreţi şi dansatori îmbrăcaţi în frumoase costume populare româneşti au contribuit din plin la succesul lui. Îndreptându-ne către zilele noastre, este de remarcat atitudinea de respect şi consideraţie a tuturor comunităţilor româneşti faţă de personalităţile de excepţie care, stabilite sau venite în mijlocul lor, le reprezintă cu strălucire în faţa celorlalte grupuri etnice şi sporesc prestigiul diasporei româneşti, în ansamblu. Examinând tabloul general al emigraţiei române în Canada, se observă că, dacă primul val cuprindea mai ales ţărani transilvăneni, bucovineni sau dobrogeni, celelalte valuri cuprind români de pe tot cuprinsul ţării, cu deosebire din Vechiul Regat. Viaţa spirituală, condiţia românească şi identitatea tradiţională exprimată pe tărâm nord-american au scris istoria românilor din diaspora, care devine o pildă de trăire umană în dragostea de ţară moştenită de la înaintaşi. "Biserica a îndeplinit dintotdeauna în viaţa emigranţilor români un rol deosebit de complex. Ea a reprezentat şi reprezintă şi astăzi nu numai centrul vieţii religioase a comunităţii, dar şi centrul vieţii ei sociale."