Clerici români în Primul Război Mondial

Instituţia capelanilor era la începutul secolului trecut o noutate pentru România, iar implicarea ţării noastre în Primul Război Mondial a însemnat un început şi pentru preoţii care au însoţit trupele în campanii. Clericii şi monahii din ţară au contribuit, de asemenea, la izbânda armatelor care au făcut posibilă Marea Unire.

Primul Război Mondial a fost o provocare mare pentru românii din toate provinciile, mai ales pentru că aceştia trăiau în ţări diferite, dintre care două erau imperii care luptau între ele. Chiar dacă în primii ani ai acestui război românii din Regatul României nu au participat la lupte, cei din Basarabia şi din Transilvania făceau, cu voie sau fără de voie, parte din trupele ce mergeau la lupta spre moarte pentru o cauză care le era străină. Dacă în Basarabia preoţii ortodocşi aveau acces la majoritatea populaţiei, aceasta fiind eminamente ortodoxă şi românească, în Transilvania lucrurile erau mult mai complexe, dat fiind fondul multiconfesional şi multietnic al teritoriului. Românii, deşi majoritari, nu aveau încă toate drepturile celorlalte confesiuni, cu toate că, odată cu Regulamentul Sfântului Mitropolit Andrei Şaguna, lucrurile începuseră să se schimbe în bine.

În timpul Primului Război Mondial, preoţii ardeleni au avut de suferit pentru că erau priviţi cu suspiciune şi ca posibili trădători, de aceea unii au fost chiar la închisoare, mutaţi disciplinar şi au avut de suferit chiar şi unele preotese.

Preoţii din Banat şi-au manifestat, de asemenea, solidaritatea cu fraţii lor din România încă îna­inte de intrarea acestora în război. Astfel, mai mulţi clerici bănăţeni au fost trimişi în închisoare sau limitaţi în diferite feluri pentru atitudinea lor de încurajare a sprijinirii României în război. Mulţi dintre aceştia au participat în final la Adunarea de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918. La fel s-a întâmplat şi cu preoţii din Arad şi Oradea.

Chiar dacă unii preoţi transilvăneni au fost forţaţi în 1916 să facă declaraţii de fidelitate faţă de tronul habsburgic, după retragerea trupelor româneşti din Transilvania, ardelenii care se aflau în România, sub conducerea lui Octa­vian Goga, lider al refugiaţilor transilvăneni şi bucovineni, şi-au ales în „exil” un comitet special, format din 12 persoane, prin care să se împotrivească paşnic represiunilor şi stăpânirii austro-ungare din Ardeal.

Unii preoţi ortodocşi din provinciile care se aflau sub stăpânire străină au fost încorporaţi în timpul războiului şi trimişi să lupte alături de soldaţi în ţinuturi îndepărtate. Astfel, preoţi din Transilvania, Banat şi Bucovina au fost trimişi pe fronturile din Italia şi Galiţia, iar unii preoţi basarabeni au luptat pentru armata rusă, cum a fost cazul poetului Alexie Mateevici, care a fost trimis în Galiţia, apoi în Moldova, sfârşindu-şi viaţa în război, răpus de tifos.

Suferinţa clericilor din Transilvania a fost descrisă de preotul Cornel Lazăr din Hălmagiu în raportul său către adunarea protopopească din 11/24 februarie 1918: „Ne-a fost dat nouă ca neam şi ca Biserică să gustăm din două pocale pline de amarul durerii şi al suferinţelor în dezvoltarea noastră cultural-bisericească: 1. Închiderea prin actualul guvern [de la Viena] a celor 250 de şcoale confesionale din ale noastre din Ardeal sub pretextul că acestea nu ar corespunde creşterii tineretului în sentimente patriotice, iubire de ţară şi de împărat şi 2. ...preferinţa nedreaptă a guvernanţilor noştri în executarea parţială a articolului de lege XX/1848, prin care Biserica romano-catolică ajunge la o avere de 20 de milioane de coroane, Biserica protestantă la alte 200 de milioane de coroane, Biserica israelită la 25 de milioane, iar Biserica noastră ortodoxă din mitropolie, care numără 2 milioane de fii credincioşi patriei, şi Biserica soră greco-catolică, care numără peste un milion de credincioşi, au fost trecute cu vederea, tocmai neprimind nici un filer de la stat”.

Mulţi preoţi ortodocşi au însoţit trupele pentru a-i spovedi, a-i împărtăşi şi a-i îmbărbăta pe cei care luptau pe front. De asemenea, şi vieţuitorii mănăstirilor au ajutat după putinţă armata în război, oferind găzduire şi camere pentru soldaţii răniţi. Monahii şi monahiile au făcut cursuri speciale de scurtă durată, în cadrul cărora au învăţat să acorde asistenţă medicală răniţilor. Astfel, în părţile Moldovei, au fost pregătiţi 100 de monahi şi 115 monahii, obţinând diplome cu examen în faţa unei comisii de specialişti în medicină. Aceştia l-au avut conducător pe arhimandritul Teoctist Stupcanu, iar călugăriţele, pe maica Ana Ghenovici.

Mănăstirile au pus la dispoziţie camere pentru spitalizarea răniţilor, care veneau în număr foarte mare, mai ales atunci când frontul se retrăsese spre Moldova. Astfel, Mănăstirea Văratic a pus la dispoziţie armatei 700 de paturi, Neamţ 400 de paturi, Secu 250 şi Cetăţuia 30.

România a avut atunci un protopopiat special dedicat preoţilor de război, condus de părintele iconom Constantin Nazarie, care a făcut ulterior un raport amănunţit către Sfântul Sinod, păstrând memoria evenimentelor şi realitatea acelor vremuri.