Clevetirea

Părintele Teofil Părăian, într-una din conferințele susți­nute în țară, a spus celor care-l ascultau un lucru paradoxal: Să știți că nelegiuirile cele mai mari nu sunt uciderea, desfrâ­narea sau mândria, ci păcatele cu ura și cu gura. Părintele Teofil avea în vedere o fărăde­lege pe care o comitem aproape toți fără să ne dăm seama de gravitatea ei, și anume clevetirea.

Cineva s-a plâns unui înțelept: Toți spun că nu știu să-mi țin gura, chiar mă numesc cleve­titor. Ce-i drept, am vorbit mult de rău la viața mea. Ce să fac acum ca să îndrept toate cuvintele mele necugetate? Înțeleptul i-a răspuns: Ia o pernă umplută cu fulgi, suie-te pe acoperișul celei mai înalte clădiri din orașul unde locu­iești. Mai ia un cuțit, spintecă perna luată cu tine până se vor împrăștia toți fulgii în vânt. Pe urmă, întoarce-te la mine. O să te aștept.

Bucuros nevoie mare pentru un canon așa ușor, omul a făcut repejor tot ce-i spusese înțeleptul. Mulțumit, a dat fuga înapoi și a întrebat: Ei, cum e? Acum am îndreptat totul?

Nu, i-a replicat zâmbind bătrânul. Asta n-a fost decât prima parte a sarcinii pe care ți-am dat-o pentru a te îndrepta. Acum urmează cea de-a doua: du-te și adună toți fulgii care se aflau în perna cu care ai urcat pe acoperiș. Omul s-a uitat cu mirare la înțelept, după care a priceput lecția: vorba scăpată din gură nu se mai întoarce...

(Adaptare după „Apa vieții. 300 de istorioare cu tâlc duhov­ni­cesc”, Editura Sophia, 2016)