Clopot mângâiat de vânt!
... Un dangăt... și încă unul... și încă... bătea clopotul - și răsuna până departe, dincolo de marginile satului, căutându-și ecoul în piscul pădurilor, de unde se întorcea ca un răspuns așteptat. Glăsuia pentru sine, clopotul, în ruga lui către Dumnezeu, dar și pentru oamenii care-l ascultau cu smerenie. Nu exista om care să nu-l audă, oriunde ar fi fost: în casă, pe ogor, în pădure, pe dealuri.
Nu bătea oricând și oricum, clopotul. Limba lui grăia totdeauna cu rost. Anunța, atenționa, vestea, chema, îndemna - într-o vastă gamă de sunete, tonuri, nuanțe, ca o orchestră cu partitura bine știută. Glăsuia pentru toți, pe înțelesul tuturor - și al fiecăruia în parte.
Când îl auzeau - de exemplu, sâmbăta - oamenii știau că este vremea încheierii lucrului, că urmează sfânta zi de duminică - și trebuie să se pregătească pentru biserică.
Dar clopotul vestea și alte evenimente: sărbători, bucurii - ori necazuri, tristețe.
Au fost vremuri când a bătut la despărțirea de cei dragi, la plecarea feciorilor la război, insuflându-le curaj - și oblăduindu-i pe cei rămași.
Oamenii respectau clopotul ca pe un semen de-al lor. Când îl auzeau sau treceau pe lângă el, se opreau și-și făceau semnul crucii, ca răspuns ori ca salut.
Inspira încredere, putere, respect - sfințenie. Prin clopot, Însuși Dumnezeu glăsuia - mesaje - către oameni.
Într-o zi mi-am amintit de glasul clopotului din satul meu - și parcă m-am văzut copil, lângă ceilalți prieteni de vârsta mea, fericiți când ni se îngăduia și nouă să-l tragem, la momentul potrivit al slujbelor, acompaniind cu dangătul lui bătăile de toacă.
Este o bucurie inconfundabilă, rămasă în adâncul memoriei, în inimă și-n suflet.
... La una dintre vizitele mele în sat, m-am oprit în fața clopotului și l-am salutat, ca întotdeauna, făcându-mi cruce.
Am întrebat dacă se mai aude, ca odinioară. Mi s-a spus că - deși n-au mai rămas decât puțini oameni în sat, și aceia bătrâni - încă mai bate; dar rar, tot mai rar. Mai ales când moare câte cineva.
Și mai bate, mi s-a spus, când îl mângâie vântul.
... M-am întors din satul natal vindecat de multe, dar, totodată, îmbolnăvit de multe.
Acum, de câte ori mă întorc cu gândul spre Cătiașu, aud un dangăt blând de clopot mângâiat de vânt.