Clopotul

El afla primul când murea cineva și le spunea și celorlalți. Dar mie nu-mi plăcea să îl ascult atunci. Spre deosebire de zilele de sărbătoare, când mi-era drag să mă joc de-a v-ați ascunselea doar ca să mă pot piti între bătăile lui.

Nicăieri nu era mai bine ca acolo. Plus că nu știa nimeni unde sunt. Pe unde umblau sunetele clopotului, umblam și eu. Adică sus de tot, foarte aproape de cer. Puteam să stau de vorbă cu păsările și chiar să le ating zborul cu mâna. Odată L-am văzut ieșind dintr-un nor pe Dumnezeu!

Venea mereu câte un înger și-mi dădea să mușc dintr-o prescură. Așa îmi potoleam foamea.

C-o lacrimă de pe obrazul Maicii Domnului îmi astâmpăram setea pentru toată ziua.

Dar nu stăteam mai mult de o bătaie sau două de inimă între bătăile clopotului. Fiindcă mă gândeam la cei bătrâni. Ziceam că era mai bine să treacă ei în locul meu, ca să nu-i mai găsească moartea niciodată!

Măcar bunicii mei să fi trecut, dar n-am putut să-l conving pe nici unul!

Într-o noapte, chiar în ajunul Bobotezei, au venit niște nemernici și-au furat clopotul. Au fost prinși, însă, repede. Nu după urmele lor, ci după cele lăsate de clopot.

Imediat ce atingeai cu piciorul locul pe unde fugiseră hoții, se auzea clopotul sunând. Era ca și cum îl îngropaseră în pământ și el se ținea după mersul tău pe dedesubt.

Am alergat împreună cu tot satul după dangătul lui pe câmp.

A doua zi, când s-a întors ­înapoi în clopotniță, s-au auzit mii de clopote sunând. Erau inimile noastre, care băteau în același ritm cu clopotul găsit!