Cocoșul de București
Îi aud în fiecare dimineață cântecul. Pot spune că-l și văd, deși e încă întuneric afară. Iese în bulevard, unde tocmai au început să circule tramvaiele. Se sperie de ele și-o ia, strecurându-de printre blocuri, înapoi. Nu lipsește mult să-l strivească sirena unei salvări. Apoi cea a unei mașini de poliție. Ajunge pe strada mea, unde se întâlnește cu șuieratul unui tren, ce vine din Gara de Nord, abia trăgându-și sufletul, căci a avut un drum lung de parcurs.
I se face milă de el și-l prinde de mână, intrând împreună în curtea casei unde locuiesc. Nici nu s-au revărsat bine zorii și mă pomenesc, la geamul camerei în care dorm, cu cântecul unui cocoș. În inima Capitalei, nu în satul meu din Teleorman, unde visez în fiecare noapte că mă aflu, dar mă trezește din vis fluieratul trenului, care nu are ce să caute acolo, fiindcă nu există nici gară, nici cale ferată.
Ce caută însă cântecul cu pricina într-un oraș ca Bucureștiul, unde cocoșii au cel mai adesea înfățișare de oameni, nu de păsări cântătoare? Pe cine caută, mai exact spus. Sunt cât se poate de convins că pe mine. Ca să mă facă să cred că sunt acasă. Să mă pot mira, întocmai ca odinioară, în copilărie, de lumina cu care-și începe ziua mersul prin lume, lumină ce vine de la răsăritul unei creste de cocoș la fereastră și abia după aceea de la răsăritul soarelui. Pe vremuri, răsăreau sute de creste. Izbucnea o mare vâlvătaie de cântece când dădeau zorii să se reverse. Se revărsa odată cu ele o lumină ce spăla satul de noapte, iar pe mine mă spăla de toate visele urâte din timpul somnului.
Cocoșul de acum, care nu este o invenție a minții mele nostalgice, există cu adevărat. E suficient să-i aud dimineața cucurigatul ca să-mi fie dragă ziua ce tocmai începe. Și să-mi fie cât de cât drag însuși Bucureștiul, un oraș pe care îl credeam, până nu demult, lipsit, ca toate marile orașe, de suflet. Are unul. Ba chiar mai multe.
Am auzit la radio recent că-n cartierul Giulești și-au făcut cuib câteva berze. Acum sunt plecate. Promit ca la primăvară să merg să le văd cu ochii mei. Pe pintenogul ce mă bucură în fiecare zi cu glasul lui nu l-am văzut încă. Nici nu-mi doresc asta. Îmi ajunge să-i văd cântecul. Să văd cum cucurigatul lui îmi bate, împreună cu fluieratul unui tren, dimineață de dimineață, în geam, umplându-mi și casa, și inima, de lumină!