Comunismul în cheie simbolică

Celebra povestire a lui Mircea Eliade "Pe strada Mântuleasa" pe care unii o consideră chiar un miniroman a făcut carieră de-a lungul anilor, fiind inclusă după 1989 şi în manualele şcolare. De aceea nici o recitire a ei nu are ce să strice, mai ales dacă propunem un unghi nou de lectură.

Personajul principal al cărţii este acel şters şi mediocru Fărâmă, nume evident nu întâmplător ales, cumva înrudit cu profesorul de pian Gavrilescu din "La ţigănci". Mircea Eliade, aflat departe de ţară, unde nu va mai avea să revină vreodată, deşi ne aducem aminte că în anii '80 N. Ceauşescu, dând undă verde la publicarea unora dintre op-urile sale, voia prin aceasta să-l momească şi să-i obţină asentimentul unei vizite, simţea dezolarea depărtării şi prin ce scria voia să recupereze ceea ce fizic îi era interzis. Aşa s-au născut minunatele sale povestiri fantastice în care tema politică este ştearsă până la a nu mai fi recognoscibilă, dovadă că scriitorul urmărea cu totul altceva decât dezvăluiri de natură politică pe care nici nu le cunoştea direct. Nuvela "Pe strada Mântuleasa" este singura în care tema comunismului este abordată frontal prin aceea că eroul principal este chemat la o anchetă de serviciile de Securitate şi acolo se poate aştepta la tot ce e mai rău. Tocmai aici însă Mircea Eliade face excepţie şi deschide un drum care de altminteri a fost foarte puţin explorat de alţi autori. De aceea am şi intitulat acest text, comunismul în cheie simbolică. Un alt autor, realist, atras de atrocităţi, foarte sensibil la suferinţa semenilor, ar fi pus accent pe duritatea anchetei. La urma urmei, Paul Goma când a scris "Patimile după Piteşti" prezenta ceva ce nu trăise nemijlocit. Evident, el cunoştea universul concentraţionar, dar de aici şi până la a vorbi despre Piteşti distanţa este uriaşă. Cu toate acestea, Goma se achită onorabil de sarcină, iar cei care nu ştiu mare lucru despre viaţa lui chiar pot crede că a fost şi el unul din protagoniştii experimentului piteştean, dar aceasta ţine de profilul lui moral şi literar. Goma nu era şi nu este un autor care să evolueze în planul fantastic şi simbolic, după cum nici Soljeniţîn nu ar fi putut să facă ce a făcut Eliade în povestirea deja citată, deşi, e cert, el avea o perspectivă eshatologică asupra istoriei. Ideea este următoarea. Despre comunism se poate scrie şi altfel decât au făcut autori încrâncenaţi. Comunismul poate fi văzut ca o paranteză a istoriei - asta s-a mai spus -, dar în acelaşi timp a fost şi o ocultare ca o coborâre în catacombe unde oamenii au putut germina pentru a fi pregătiţi pentru o altă ieşire la lumină. Mulţi intelectuali şi cărturari şi-au asumat ocultarea şi în anonimat au meditat şi s-au rugat pentru "schimbarea la faţă a României". Cei care au ieşit direct la luptă, considerând că retragerea este un semn de laşitate, au ajuns arestaţi şi au pătimit uneori până la pierderea vieţii. Aici sesizăm deosebirea dintre cei care se jertfesc şi cei care, rămânând martori, mărturisesc. Fiecare categorie este legitimă şi nici una nu are întâietate în faţa celeilalte. Mircea Eliade, în ciuda tinereţii sale prolegionare, graţie culturii de istoric al religiilor, a înţeles că retragerea şi ocultarea sunt cu bătaie mai lungă şi de aceea a şi gândit comunismul, cum am spus, în cheie simbolică. Personajul său Fărâmă este un asemenea exemplu de fiinţă care alege ocultarea în faţa istoriei dezlănţuite. "Teroarea istoriei" poate fi astfel învinsă printr-o strategie a inteligenţei. Evident, Fărâmă nu este un sihastru, un rugător, în schimb, el este un povestitor neîntrecut. Datorită talentului său neobişnuit reuşeşte să îmblânzească monştrii care cer de la el dovezi pentru aflarea unor spioni străini. Altfel spus, el îi duce pe anchetatori cu vorba. Povesteşte încontinuu şi ca-ntr-o mie şi una de nopţi acţionează precum o Şeherezadă pentru a-l ţine în şah pe sultanul crud. Aceasta este ideea lui Mircea Eliade şi prin ea defineşte chiar esenţa intimă a poporului român. În faţa istoriei poporul nostru şi-a menţinut identitatea fiindcă a ştiut să se retragă în basme şi eresuri şi de multe ori chiar din liturghia creştină a făcut o mare sărbătoare cosmică. Arhetipul Mioriţei este suveran şi graţie lui păstorii ştiutori de carte au răzbit în vremea lor şi de pe urmă. Imaginile fabuloase care populează povestirea ţes în viziunea autorului un năvod în care până şi pantera comunismului românesc, Ana Pauker, ajunge captivă. Cineva care a trecut prin anchetele Securităţii din anii '50 poate să facă urât în faţa unor asemenea naivităţi. Dar Mircea Eliade propune ceva, după părerea noastră, extrem de verosimil. Comunismul în cheie simbolică încetează să mai fie o doctrină represivă şi ajunge "doar" o treaptă a istoriei care se supune nivelurilor superioare. Fărâmă cel mic este în consecinţă mai puternic decât cei mari care-l anchetează. Cei din urmă aşadar vor fi cei dintâi, iar înţelepciunea evanghelică dobândeşte o surprinzătoare exemplificare. Strada Mântuleasa, acum în mare parte ruinată, trăieşte în literatură mai viu decât în contemporaneitatea deprimantă.