„Comunismul ne-a piticit. Trăim, astăzi, o gravă criză de moralitate“

▲ „Viaţa mea demult nu mai este poezie, este o zbatere nebună pentru o gură de aer, dar strâng pumnii şi rezist. Mă simt străin în Moldova, dar în Basarabia mă ţine dorul. Nicăieri, dar nicăieri, nici chiar la Bucureşti, nu mă voi simţi mai bine, chiar dacă aici, «acasă», mă simt străin“, mărturiseşte poetul, prozatorul şi dramaturgul Dumitru Matcovschi, un simbol al luptei pentru Renaşterea naţională din Basarabia ▲ „Nu pot să nu strig. Eu cred în bine, am principii, convingeri. Am şi eu păcate omeneşti, nu am însă pete pe conştiinţă. Astăzi, însă, trăim o gravă criză de moralitate“, spune, într-un interviu acordat agenţiei Agerpres, Dumitru Matcovschi, care a împlinit, pe 20 octombrie, 70 de ani ▲

Dle Dumitru Matcovschi, pornind de la una dintre frumoasele dumneavoastră poezii, intitulată „Bucuraţi-vă“, v-aş întreba ce v-a bucurat în viaţă şi ce v-a întristat? M-a bucurat viaţa şi tot viaţa m-a întristat. Nu m-am săturat de ea, bună, rea, dar nu m-am săturat. Viaţa e una întotdeauna şi-i ca lumina, a tuturor. Poezie fac, dar viaţa mea demult nu mai este poezie, este o zbatere nebună pentru o gură de aer, e şi un blestem, altfel spus, e şi o rugăciune, mai puţin lacrimă. Nu sunt sentimental, strâng pumnii, strâng dinţii şi rezist. Dar lupta vieţii este foarte grea... Se pierde omul din om, sufletul se pierde, murim neîmpăcaţi, certaţi între noi, dar şi cu morala certaţi. Lumea e pe dos şi nu credeam că are un temei vorba populară - „mi-e teamă că mâine va fi şi mai rău...“. Şi totuşi, mai frumoasă decât viaţa numai viaţa poate fi... Basarabia, mai bine zis ceea ce s-a petrecut în acest spaţiu în care v-aţi născut, v-a pricinuit o perpetuă durere. Acum doi ani îmi spuneaţi, tot într-un interviu, că vă simţiţi străin în Moldova independentă, pentru că aici nu s-a schimbat absolut nimic, pentru că Mărgioara d-voastră (satul natal - n.r.) nu poate scăpa de regimul comunist. Între timp au avut loc alegeri, la Chişinău a venit un Guvern democratic. Ce speranţe vă dau aceste schimbări? Deocamdată, nici o speranţă. Comunismul ne-a piticit, pur şi simplu nu avem oameni capabili care să răstoarne munţi, care să fie bine intenţionaţi. Comunismul are structuri vechi, rădăcini în vreme, populaţia Basarabiei nu este omogenă. Ruşii care au venit la noi după război s-au vrut „eliberatori“, „eliberatori“ se cred azi copiii lor. „Eliberatori“ cu tancuri... La Tiraspol, în Transnistria, aceleaşi tancuri au rămas până astăzi. Trupele de ocupaţie nu vor părăsi Republica Moldova niciodată, Rusia are interese aici, unde e aproape hotarul Europei. Şi, cu toate acestea, creşte o generaţie liberă, care gândeşte altfel. Mulţi tineri sunt şcoliţi în România, unii chiar la Paris, ştiu limbi străine. Ei văd altfel lucrurile... Ziceam că mă simt străin în Moldova. Da, mă simt străin, dar în Basarabia mă ţine dorul. Nicăieri, dar nicăieri, nici chiar la Bucureşti, nu mă voi simţi mai bine, chiar dacă aici, „acasă“, mă simt străin. Aceasta este structura mea psihică. Un critic literar din România, Teodor Codreanu, îmi spunea că sunt „un Don Quijote basarabean“. Cum să nu te bucuri de aceste vorbe, când cavalerul tristei figuri este cel mai desăvârşit personaj. Nu e alt roman mai mare decât „Don Quijote“. ...Mai sper, mai cred, mai lupt. De schimbat, însă, nu mă voi schimba niciodată. „Articolele mele nu puteau să placă nici politrucilor, nici coloneilor“ Sunteţi un simbol al luptei pentru renaşterea valorilor româneşti în Basarabia. În 1988, aţi avut curajul să publicaţi în revista „Nistru“, pe care o conduceaţi, articolul lui Valentin Mândâcanu, „Veşmântul fiinţei noastre“, despre limba română. La câteva luni, aţi fost victima unui cumplit accident, care a pus mari semne de întrebare. Aţi scăpat ca prin minune. La atâţia ani de atunci, aţi aflat adevărul despre ceea ce s-a petrecut? Nu, deşi au trecut 21 de ani de atunci. Nu mi-am văzut dosarul nici până astăzi. Am înviat atunci din moarte. Am avut medici buni, ei m-au salvat şi oamenii care se adunau zi de zi sub geam, la spital, şi soţia mea care a fost în permanenţă lângă mine, şi fetele mele, Adriana şi Dumitriţa, care puneau lumânări la Biserică şi se rugau Domnului. S-a vorbit mult în 1989, s-a vorbit mult şi mai târziu. Sunt sigur, articolele mele, dar şi revista nu puteau să placă nici politrucilor, nici instructorilor, nici coloneilor de la KGB, mai ales că, în aceeaşi lună, mai 1989, cu două zile înainte de accident, câştigasem alegerile în ultimul Soviet Suprem al URSS, iar contracandidatul meu a fost chiar şeful KGB-ului. Şase luni de zile am fost în comă. Când am ieşit, n-am ştiut ce s-a întâmplat cu mine, abia peste câteva luni de zile am început să-mi amintesc. Şi viaţa, şi creaţia mea rămân marcate de acea întâmplare. Însă, vreau să cred că, odată şi odată, vom afla adevărul. „Mă înspăimântă indiferenţa oamenilor de cultură de peste Prut“ Ştiu că nu aveaţi cetăţenie română. Aţi reuşit să o redobândiţi? În sfârşit! Dar în Ţară, ca cetăţean român, încă n-am fost. Mi-e greu să mă deplasez. Din păcate, în ultimii ani vin rar de tot şi scriitori români la Chişinău. În anii â90 se făceau mai multe lansări de carte, jubilee. Mă înspăimântă şi indiferenţa oamenilor de cultură de peste Prut, elita literară din România, care altădată învinuia scriitorul din Basarabia că „a rămas la Eminescu“. Da, noi am rămas Acasă, am rămas la vad. Sunteţi perceput ca un spirit critic, neiertător în faţa nedreptăţilor. Într-un articol publicat în „Literatura şi Arta“ de la Chişinău spuneaţi că „în artă, în literatură, a tăcea înseamnă a accepta“. D-voastră nu aţi tăcut, aţi spus întotdeauna lucrurilor pe nume. Dar nu aţi avut, uneori, sentimentul că sunteţi o voce care strigă în deşert? Da, am avut acest sentiment. Dar nu pot să nu strig. Eu cred în bine, am principii, convingeri. Am şi eu păcate omeneşti, nu am însă pete pe conştiinţă. Astăzi trăim o gravă criză de moralitate, iar criza de moralitate este prăpăstioasă, nici o criză economică nu-i ca ea. În pofida spiritului critic, multe dintre creaţiile d-voastră au o sensibilitate aparte. Şi îmi vin în minte primele versuri din poezia „Doar Femeia“, care spun, atât de frumos - „Mai regină decât floarea, doar femeia poate fi“... Eu sunt, mai întâi şi mai întâi, om, iubesc, aici e totul. De aici şi sensibilitatea, probabil. De aici şi poemele mele dedicate femeii, copiilor, sufletelor dragi. Poezia „Doar Femeia“ nu mai ţin minte când şi cum am pus-o pe hârtie. În orice caz, era înainte de marea cumpănă. N-am gândit-o. Pur şi simplu m-a luminat Cel de Sus, a fost o scânteie, dar, poate că şi o femeie concretă, nu mai contează acum... Femeile mele sunt mai înţelepte decât mine, mai iertă-toare, mai darnice, mai blânde la inimă, îşi poartă crucea cu demnitate. Dacă n-ar fi fost ele, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat. Dacă Dumnezeu v-ar spune că vă va îndeplini una dintre dorinţele dumneavoastră neîmplinite, care ar fi aceea? Una dintre dorinţele mele neîmplinite? Îmi vine în minte imaginea părinţilor mei, care au muncit o viaţă şi care au trăit atât de greu. Aş vrea să-i mai văd măcar o zi cu sufletul împăcat, neplânşi... Părinţii noştri, luminoşi ca sfinţii, coborâtori din dor şi suferinţe; de ce nu ştim cinstit să-i preţuim? Dumitru Matcovschi, unul dintre liderii „generaţiei ’60“ Dumitru Matcovschi s-a născut la 20 oct. 1939, comuna Vadu-Raşcov, jud. Soroca, în familia plugarilor Leonte şi Eudochia. În 1956 devine student la Institutul Pedagogic „Ion Creangă“ din Chişinău, facultatea „Istorie şi Filologie“. În anii 1966-1970 a fost redactor-şef adjunct la saptămânalul „Cultura“. Debutul editorial se produce în 1963, prin placheta de versuri „Maci în rouă“. În 1969 apare volumul de versuri „Descântece de alb şi negru“, interzis imediat de cenzura sovietică, care l-a considerat subversiv. Matcovschi a fost unul dintre liderii „generaţiei â60“ care a sesizat apropierea unei epoci a schimbărilor şi a pledat pentru repunerea în drepturi a adevărului istoric. În această perioadă a „dezgheţului spiritual“, a publicat „Melodica“ (1971), „Grâul“ (1974), „Axa“ (1977), iar numele Matcovschi a început să apară tot mai des în presa moldovenească şi în cea a URSS. Devine cunoscut ca poet, apoi şi ca textier al celor mai admirate cântece, ca prozator, autor de romane, dramaturg sau publicist. Apariţia articolului „Hoţ în rezervaţie“ a stârnit discuţii aprinse atât în Republica Moldova, cât şi în presa moscovită. Pe 17 mai 1989, s-a întâmplat tragedia - Dumitru Matcovschi a fost strivit de un camion, a treia zi după ce câştigase alegerile în Sovietul Suprem al URSS, avându-i contracandidaţi pe Lavranciuk, şeful KGB-ului din RSSM, şi pe Belitcenko, unul dintre viitorii lideri separatişti din Transnistria. Viaţa scriitorului şi politicianului a fost pusă în pericol, acesta aflându-se în comă cinci luni, sub ocrotirea doctorilor chişinăueni. După accident, scriitorul a dăruit publicului numeroase creaţii: volumele „Imne şi blesteme“ (1991), „Măria sa Poetul“ (1992), „Floare Basarabie“ (1992), piese de teatru, articole publicistice.