Datoriile stareţei Ambrozia de la Mănăstirea „Dintr-un Lemn”

„Viața îmi dăruise ceea ce își dorea o tânără, dar m-am întrebat ce îmi va cere Dumnezeu la judecată. Știam că pentru munca mea primeam un salariu, că pot da milostenie, dar mi se părea că nu fac destul pentru Dumnezeu. Deși mergeam la biserică de multe ori și în zilele cu cruce neagră, mi se părea că pierd prea mult timp în lumea aceasta și prea puțin îi dedic Domnului.” Originară din Constanţa, absolventă de Matematică, stareţa Ambrozia Rucăreanu de la Mănăstirea „Dintr-un Lemn” ne vorbeşte despre responsabilităţile unei stareţe faţă de obştea pe care o conduce şi faţă de credincioşii care trec pragul mănăstirii pentru a afla alinarea sufletelor.

Maică stareţă, aţi intrat în mănăstire la vârsta de 28 de ani. Un om, pentru a ajunge să aleagă această cale, are nevoie de un „pedigree” duhovnicesc bun? De o descendenţă bună din punct de vedere spiritual? Sau nu contează „gena spirituală”, care nu e obligatorie?

Da, cred că este importantă familia din care provii. Modul în care ai crescut și ai fost educat. Sfântul Vasile cel Mare spunea că nu ar pune în funcții de conducere pe cei care provin din familii sărace. Și până astăzi, în Grecia, maicile starețe merg să cunoască familia din care provine novicele. Desigur, nu este o condiție obligatorie pentru a avea în viață un urcuș duhovnicesc. Să ne gândim la Sfântul Siluan, un sfânt al zilelor noastre, care după ce a luat-o pe căi greșite, s-a întors cu atâta râvnă și jertfelnicie către Hristos. Sau să luăm aminte la viața Sfintei Maria Egipteanca, cea care a ajuns din cea mai mare desfrânată cea mai mare pustnică. Însă ceea ce vreau să spun este că și ea, dacă ar fi avut o educație creștină, nu ar mai fi făcut păcatele pe care le-a făcut.

În cazul meu, pentru că m-ați întrebat, familia mea nu a fost una credincioasă. Desigur, a fost una cuviincioasă, dar nu credincioasă în sensul în care înțelegem astăzi. Și Dumnezeu mi-a dat gândul cel bun, nu am refuzat chemarea Lui și am ajuns la mănăstire. Dar nu pot să nu văd diferența între mine și tinerele care de mici sau măcar din vremea liceului au frecventat biserica. Eu am o mare admirație pentru copiii care vin la biserică, care de mici fac metanii și spun rugăciuni, așa cum povestea și Sfântul Părinte Cleopa despre sine. Apoi, în relația cu Hristos, este nevoie de foarte multă verticalitate, de sinceritate. Și pe acestea trebuie să le ai în tine, să fii educat de mic, să te spovedești curat. Există desigur și reversul. Atunci când unii copii sunt forțați să stea în biserică și capătă învârtoșare față de biserică.

Revenind la familie, cred că a fost o familie normală, primitoare poate mai mult decât alte familii. Au fost oameni deschiși și de la ei am învățat și eu să fiu ospitalieră. Când mama mea a venit prima dată la Arnota, atunci când cineva sosea mă trimitea să îi primesc și să le dau ceva de mâncare. Și îi spuneam că nu am cum să dau tuturor vizitatorilor ceva de mâncare. Revenind la întrebarea dvs., da, ar fi fost un „nivel superior” să mă învețe să mă rog pentru toți cei care trec pragul mănăstirii, mai mult decât o farfurie de mâncare. Dar a fost bine și așa, Dumnezeu a lucrat și am ajuns acolo unde a trebuit. Am plecat de teama vieții de apoi. Am știut că la scaunul de judecată cel mai mult va conta pentru Hristos jertfa proprie. Toată viața mea pusă de bunăvoie în mâinile Lui.

Lărgind aria datoriilor, care sunt cele pe care le aveţi faţă de monahiile obştii pe care o conduceţi?

Marea mea datorie este să le ajut să se mântuiască. Să le redau speranța că va fi mai bine, să le redau nădejdea în Maica Domnului, pentru că este mănăstirea Ei. Ea este stareța noastră. Am datoria să mă rog pentru ele, să fac un canon și să le povățuiesc și pe ele cum să se roage. Cum se spune, dacă dai milostenie o pâine, ai hrănit un om, dacă îl înveți să o facă, ai hrănit o sută. Așa este și cu rugăciunea. Noi ne rugăm, dar trebuie ca și celălalt să facă partea lui.

Atunci când întâlnim un monah sau monahie avem în faţa noastră (sau ar trebui să avem) un om asemenea lui Moise prorocul, care l-a văzut pe Dumnezeu?

Cred că sunt două direcții. Pe de o parte, ochiul bolnav, bolnav vede. Să nu uităm că și pe Moise, care făcuse minuni, totuși l-au renegat și i-au zis că mai bine îi lasă să moară în Egipt, pentru ce i-a adus să moară în pustie? Ca să nu mai spunem de Hristos, pe care îl scuipau și îl batjocoreau. Oare unde le erau ochii ca să vadă Dumnezeirea? Oare nu datorită păcatelor lor erau orbi? De cealaltă parte, și noi, călugării, suntem tot oameni. Născuți și crescuți în aceleași familii. Cu neputințe ca toți oamenii. Desăvârșit este doar Hristos!

În viaţa civilă aţi fost director de vânzări la o mare firmă din România, Mobexpert. E mai greu să conduci o companie decât o mănăstire?

În primul rând, nu am condus o companie, ci doar un segment al acesteia. Este mai greu pentru că aici sufletul este important, punctul central. Într-o companie ai un „target”. Dacă nu îl faci, iei mai puțini bani, dar poți recupera în altă lună. Pe când cu sufletele este foarte delicat să lucrezi. Fiecare are alte ­nevoi și alte sensibilități. Și trebuie să îi înțelegi și să îi iubești pe toți.

O pustnică din munţii Cioclovina, maica Vartolomeea Popovici, spunea: Drumul spre Dumnezeu trece prin curtea aproapelui. Cum îl poţi iubi pe aproapele dacă el îţi este ostil fără motiv?

„Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greşiţilor noștri.” Așa, cu îngăduință și înţelegere. Noi nu luptăm cu trupul, ci cu stăpânitorii întunericului și cu duhurile răutății, cum spune Sfântul Apostol Pavel. În celălalt trebuie să vedem doar Chipul lui Hristos, Icoana Lui. Patimile și vorbele rele sunt ale vrăjmașului.

Care consideraţi că e cel mai păgubos păcat al unui călugăr: neascultarea, invidia, mânia?

Părintele Arsenie a întrebat o mulțime de oameni care este cel mai mare păcat. Și fiecare a spus câte un păcat. Dar el spunea că cel mai mare păcat este acela care este cel mai apropiat de tine. Păcatul care mă desparte de Dumnezeu, acela este cel mai mare păcat. Apoi, păcatul nespovedit, repetat. ­Sfântul Siluan spunea că foarte ușor pierdem harul. Dacă am fi conștienți de asta, am păcătui mai puțin. Am fi mai atenți. Dar am putea spune că păcatele antagonice voturilor monahale. Pentru că ascultarea taie multe patimi. Apoi, prin definiție, călugărul trebuie să fie curat, feciorelnic. Iar sărăcia înseamnă lepădare, să nu avem inima legată de lucruri materiale.

Sunt clipe când vă doriţi să fiţi din nou simplă monahie şi nu stareţă?

Cu siguranță. Și nu știu dacă este Dumnezeu sau vrăjmașul în mintea mea, dar trăiesc cu impresia că aș fi fost și o bună simplă monahie. Ascultătoare. Asta mai ales acum, când am experiența stăreției și știu câtă durere și rană în suflet îți produce o maică ce nu ascultă. Pentru că, din exterior, vezi bine că se desparte de Hristos. Din interiorul ispitei nu îți dai seama. Atunci soluția este ascultarea necondiționată. Fără să înțelegi. Și eu, când eram începătoare, aveam tot felul de idei, tot felul de judecăți, pe care atunci le vedeam îndreptățite. Și părintele încerca să îmi spună că nu este treaba mea să judec, dar eu aveam impresia că nu mă înțelege. Practic, și pe el îl judecam. Și rezultatul era o stare de nemulțumire, pentru că mă despărțeam de Hristos și fără El nimic nu este bine. El este Cel care ne împlinește sufletul și viața.