Moştenirea seminţelor care ne hrănesc

Păstrarea în bănci specializate a seminţelor diferitor plante, fructe şi legume, care să rămână nealterate de încrucişarea cu soiuri hibride, este o muncă deosebit de importantă, vitală, ce necesită un efort deosebit şi multă dăruire de sine. Am stat de vorbă recent despre provocările acestei activităţi cu părintele Costel Vînătoru, care conduce la Buzău o bancă în care se păstrează astfel de resurse genetice şi contribuie la salvarea anuală a sute de seminţe cu eforturi aproape inimaginabile şi resurse foarte puţine.

Părinte Costel Vînătoru, care este actualmente stadiul de lucru la banca pe care o conduceţi în Buzău şi cum reuşiţi să salvaţi seminţele româneşti?

Marea durere este aceea că n-am reuşit să obţinem personal, să obţinem oameni. Pentru că avem un volum foarte mare de muncă şi suntem în situaţia de a pierde resurse valoroase. Noi am adus aici seminţe, pe care le-am păstrat prin mănăstiri, pe unde am putut şi acum suntem în situaţia să nu le putem regenera, pentru că acestea îşi păstrează viabilitatea doi-trei ani, sunt seminţe care mor foarte repede, iar dacă nu le împrospătezi, să le ai proaspete şi să le poţi pune la congelator pentru păstrare, automat le pierzi. Anul acesta am făcut o evaluare şi am constatat că am pierdut undeva la 60 de soiuri de fasole românească foarte valoroasă, care fuseseră salvate la mănăstirile noastre din munţii Buzăului şi Vrancei şi acum le-am pierdut aici pentru că nu am avut personal să le regenerăm, iar seminţele nu mai au viabilitate.

Ar putea oare organizaţii de tineret să vă ajute în ­week-end în acest sens?

Nu ne ajută asta, pentru că e vorba de o muncă calificată, în primul rând, şi oarecum un regim de confidenţă şi seriozitate, pentru că e vorba de boabele care trebuie păstrate cu stricteţe. Dacă ele ies din bancă, fără control, pot automat să ajungă oricând la companii străine. Ar trebui să avem un ­personal specializat care să respecte regulile de biosecuritate, în primul rând, şi pe urmă de seriozitate în ceea ce priveşte moralitatea. De aceea e complicat, pentru că sunt lucruri meticuloase şi e foarte greu să formezi oamenii chiar şi pentru muncile simple de semănat, îngrijit, etichetat cu mare grijă. Nu e numai de dat cu sapa, ci e răspundere şi un fel de mecanică fină a agriculturii. Trebuie avut grijă de seminţe, etichetare, repicare, plantat, iar etichetat, apoi lucrări de îngrijire corespunzătoare, toate observaţiile care trebuie făcute între timp, măsurători, teren, poze etc. De exemplu, la un soi de tomate, ca să poţi pune la frigider pentru păstrare trebuie făcute cam 200 de observaţii, de măsurători, vă daţi seama că numai anul trecut am avut câteva sute de soiuri pe care le-am regenerat şi ne bucurăm că le avem pentru următorii 10-20 de ani. Dar avem multă resursă care e adusă şi nu e trecută prin acest fir. E muncă multă. Prima dată aducem sămânţa şi ne e frică de ea, pentru că poate fi folosită ca momeală pentru bancă. Aceasta poate fi infestată cu anumiţi patogeni, dăunători, iar aducerea ei în instituţie nu face altceva decât să contamineze celelalte resurse. De aceea, oamenii trebuie să fie foarte atenţi, pentru că dacă au gospodării acasă e complicat, pentru că mi-e teamă să nu aducă de acolo dăunători din greşeală. De aceea facem evaluarea seminţei pentru starea de sănătate, ca să ştim că avem o sămânţă liberă de patogeni şi dăunători. După aceea o cultivăm în teren; vedem dacă e stabilizată genetic, adică o resursă cu caractere uniforme şi se păstrează în descendenţă. După aceea se face munca de arheologie genetică, să vedem dacă ce am primit corespunde cu ceea ce a spus cel care a adus-o. Adică, dacă e un soi de tomată „inimă de bou” pur sau nu este un soi pur. Avem iată sămânţa sănătoasă, stabilitate genetică, apoi determinăm identitatea. Dacă a trecut testul de identitate, intră în măsurători profunde, aşa cum am zis, sute de măsurători. Pe urmă ajunge la un laborator unde se fac amprentarea genetică şi compoziţia biochimică, dacă este cazul, adică ce substanţe găsim în fructul respectiv şi alte măsurători. Pe urmă ajunge la celula de păstrare, frigidere cu atmosferă controlată. Şi acolo vorbim de un traseu: temperaturi mai mari, apoi scăzute până la -80 de grade Celsius. Normele acestea de grupare a seminţelor, de caracterizare a lor la nivel internaţional, la standarde pe care acestea trebuie să le respecte. Acolo e interesant că sunt două categorii: seminţele ortodoxe şi seminţele non-ortodoxe sau recalcitrante. Cele care se păstrează mai bine sunt cele numite ortodoxe. Sămânţa recalcitrantă e cea care se păstrează mai greu, în condiţii mai complicate: seminţele mai apoase, cu umiditate mai mare. Cele cu umiditate redusă pot fi păstrate o perioadă mai mare de timp.

Care sunt nevoile dumneavoastră la ora actuală? Ce vă doare cel mai tare?

Prima este legată de lipsa de personal. Personalul pe care îl am este, din păcate, şi acesta cu diverse probleme de sănătate. Din 19 oameni, doar 14 sunt cu capacitate de muncă. Ca să avem o echivalare, banca de gene a Germaniei are 485 de salariaţi, iar eu am 19, dintre care 5 cu probleme de sănătate. Marea problemă este cea a personalului, pentru că nu se poate face lucru eficient fără personal. A doua problemă este a clădirii în care funcţionăm. Acum funcţionăm într-o clădire oferită de Primăria Buzău, dar aceasta nu îndeplineşte standardele moderne. Trebuie investit în aceasta, pentru că se impune ca România să aibă o rezervă strategică, pentru orice eventualitate şi cu atribuţii la nivel de biosecuritate. Aici sunt două probleme grave: oamenii şi această investiţie în imobil. Nu sunt sume foarte mari, dar din diferite motive, mai ales din cauza abordării superficiale, încă ne confruntăm cu aceasta. Să nu uităm că România importă resurse genetice echivalent cu procentul din PIB atribuit apărării ţării. Deşi suntem o ţară cu potenţial agricol, nu am făcut suficient pentru a crea acest statut nobil pentru noi să avem posibilitatea independenţei alimentare. Să avem capacitatea de a asigura necesarul intern. Orice produs alimentar pe care-l procurăm, fie că e vorba de pâine sau alte produse, legume şi fructe, 20% din cost se regăseşte în preţul seminţei, adică e vorba de o industrie puternică, ce a pus stăpânire şi ne-am transformat dintr-o ţară care exporta seminţe, iar noi odinioară exportam seminţe în Olanda, acum fiind dependenţi de importuri. Munca noastră nu este înţeleasă în profunzime. Mulţi se gândesc la o magazie de seminţe, dar nu este aşa. Noi nu conservăm doar seminţele, ci şi povestea seminţei, care reprezintă fiecare o pagină de istorie a neamului. Chiar dacă spunem uneori aleşilor locali despre valoarea inestimabilă a ceea ce avem noi aici, rezultatele nu sunt cele aşteptate de noi. Am făcut eforturi personale mari pentru a păstra seminţe. Sunt monahi care păstrează seminţe, dar a fost un dez­interes pentru aceasta din partea instituţiilor statului. Chiar şi vechiul regim comunist nu a înţeles întotdeauna, din cauze ideologice, ceea ce se făcea aici, pe motiv că ar fi folosit soiuri vechi, de la burghezi. Seminţele româneşti au trecut prin momente de prigoană. De curând a murit un domn din Giurgiu care păstrase cele trei ­soiuri de viţă-de-vie razachie, alb, roşu de o puritate extraordinară. El voia să le dea să rămână în patrimoniul ţării. A venit aici şi ne-a dat soiurile ca să le putem salva. Aşa s-a întâmplat cu resursele noastre din toate domeniile: pomicultură, viticultură, animale - porcii mangaliţa au fost salvaţi nu în instituţii, ci de pasionaţi de la ţară. Am pierdut foarte mult pe toate planurile. Până şi găinuşa noastră golaşă de Transilvania a fost pierdută şi parcă acum e înmatriculată undeva, în Ungaria. Numai în domeniul meu am pierdut peste 2.600 de soiuri româneşti, valoroase. Gândiţi-vă că e vorba de un tezaur imens, pentru că ştiu că o singură genă s-a vândut cu o sumă atât de mare, încât puteai cumpăra cu suma respectivă tot terenul arabil al României, peste 10 milioane de hectare. Dar când te gândeşti la milioane de gene care sunt în aceste resurse! De aceea lupt să le păstrez. Lumea ştiinţifică vine des cu informaţii noi despre genele care au fost descoperite şi noi, dacă avem resursele acestea şi le păstrăm, e foarte important.

Aşadar, este nevoie de personal şi resurse?

Ei nu înţeleg că legislaţia internaţională se mişcă foarte rapid pentru a introduce în cultură organismele modificate genetic. Sigur, nu vreau să mă războiesc pe această temă, dar lumea ştiinţifică este împărţită în două tabere şi acest lucru nu face decât să contamineze resursele autohtone prin polenizare. Cu cât ne chinuim să salvăm resursele noastre neatinse de aceste modificări şi ar trebui să înţelegem ce înseamnă acest lucru, care nu e o creaţie încrucişată, ci mutaţii transgenice realizate prin biotehnologii în laborator, adică se ia o genă de la peşte şi se pune la plantă, fiind apoi introdusă la toate fructele şi legumele care se păstrează cu anii, fără a se deprecia, adică ceva nefiresc ce nu s-ar întâmpla niciodată în natură, pentru că niciodată un peşte arctic nu s-ar putea încrucişa cu o căpşună, dar acest lucru s-a făcut în laborator, rezultând un soi cu fructe albastre de căpşuni. Din păcate, noi acum ne putem bucura de lucruri uniforme, care rezistă, însă nu ştim în timp care pot fi repercusiunile, iar semnalele nu sunt pozitive.