Concediu versus akedia
Pentru omul contemporan termenii de mai sus sunt în opoziție. Mai mult, deși nu știe exact de ce suferă, cuprins fiind de un amalgam ciudat de oboseală cronică (fizică, dar mai ales psihică), insatisfacție (profesională și personală) și neliniște, nu în ultimul rând plictiseală și lehamite, consideră că poate scăpa numai prin evadarea din cotidian asigurată de concediu.
Având în vedere simptomatologia de mai sus, care pe mulți îi aruncă în ghearele depresiei, concediul este panaceul ideal „preparat” la nivel industrial. Așa cum observă ieromonahul Gabriel Bunge, „o întreagă industrie a divertismentului și turismului se preocupă astăzi numai cu ușurarea poverilor akediei sărmanilor noștri contemporani, care nici măcar nu conștientizează faptul că suferă de această patimă” (Akedia. Plictiseala și terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau sufletul în lupta cu demonul amiezii, Deisis, 2007, p. 104).
Conform analizei citate, în această industrie marketingul se pliază pe hiperactivismul curent și pe consensul privind efectele binefăcătoare ale unei călătorii sau ale așa‑numitei „schimbări de peisaj/decor”. De obicei, orice repaus și hiatul care îl însoțește sunt asociate exclusiv eșecului. Astfel că ofertele de petrecere a timpului liber trebuie să detensioneze și să relaxeze, însă fără a rupe ritmul infernal actual, ci proiectându‑l asupra vacanței, care va fi cu atât mai apreciată și mai reușită cu cât va însemna cât mai multe locuri vizitate și cât mai exotice.
În aceste condiții, „răul nu e suprimat, ci doar amânat”, avertizează Bunge. De aceea, la finalul fiecărui concediu, akedia revine accentuându‑se și cerând drept remediu doze din ce în ce mai mari de vacanță. Paradoxal, ceea ce ar trebui să remedieze agravează și cronicizează.
Din această perspectivă, concediul și akedia constituie un cerc vicios. Transpunerea acestuia în logica duhovnicească a Sfântului Maxim Mărturisitorul relevă concediul ca sursă a plăcerii către care aleargă omul în dorința de a scăpa de suferința provocată de akedie.
Nu înseamnă că vacanța nu este necesară. Dimpotrivă, excesul de timp alocat muncii pentru pregătirea și/sau construirea unei cariere, fără a mai pune la socoteală necesarul de timp pentru viața de familie, un concept amânat sau ignorat de foarte mulți dintre contemporani, justifică nevoia de reconfortare. Însă, concediile par a fi din ce în ce mai inadecvate și ineficace în satisfacerea acestei nevoi.
Evident că, la prima vedere, este suficientă acordarea unei mai mari atenții planificării și petrecerii concediilor. Fiecare întâlnire și fiecare loc nou descoperit în vacanță pot fi căutate și înțelese ca daruri divine. Disponibilitatea față de lucrarea lui Dumnezeu se realizează mulțumind pentru binecuvântarea vacanței și pentru fiecare dar care o compune. Spiritul euharistic deschide drumul în asumarea timpului liber către bucuria care nu vine din preocuparea obsesivă pentru distracție, mâncare, băutură și delir turistic, ci din întâlnirea, cu fiecare itinerariu, a Ziditorului tuturor și a Proniatorului ceresc.
Creșterea calitativă a intervalului de timp dedicat vacanței pare a fi primul pas în vindecarea akediei prin concediu. Însă este imposibil de realizat de către cei care sunt stăpâniți de demonul lâncezelii și sunt conduși către false soluționări.
Pentru un salt calitativ în organizarea vacanței se debutează prin ieșirea din captivitatea concediu vs akedie. Delăsarea, dezgustul, anxietatea și depresia necesită opoziție în fiecare moment de insinuare. Transferarea circumstanțelor pentru confruntare în dreptul concediului echivalează cu amânarea luptei și, simultan, cu instaurarea tiranică a acestor gânduri ale răutății. „Concedierea” ascezei în cazul acestei ispite face imposibilă, în cele din urmă, experimentarea concediului ca oglindire a stării duhovnicești recuperate prin recursul de fiecare clipă la remediile akediei experimentate și propuse de Părinții filocalici: perseverența și răbdarea, înfrânarea și cumpătare, rugăciunea și isihia.