„Confesiunile unui tânăr romancier“

Un articol de: Dan Stanca - 10 Decembrie 2012

Aşa se intitulează un volum adorabil al lui Umberto Eco apărut şi în româneşte anii aceştia. Îl amintim pe celebrul autor italian deoarece 2012 poate fi considerat şi anul său, deoarece chiar în ianuarie trecut a împlinit 80 de ani. Deci numai tânăr nu este. De o seamă, aşadar, cu Tarkovski, cei doi au avut parte de o soartă diferită, deşi în bună măsură preocupările lor intelectuale au scrutat acelaşi Ev Mediu. Romanul "Numele trandafirului" este cel mai bun exemplu al unei cercetări istorico-semiotice, cu localizare într-o mănăstire dominicană, dar din care lipseşte fiorul tarkovskian, specific evocării din Andrei Rubliov. Doar că ceea ce pe de o parte, adus de suflarea estică, aduce mistică ortodoxă, de cealaltă parte este contrapunctat de enigmistica îmbinată cu analitismul scolastic pe care ştie s-o pună magistral în scenă Umberto Eco. Răsăritul şi Occidentul se înfrăţesc astfel şi realizează o sferă perfectă. Confesiunile italianului sunt făcute cu umor şi percutanţă, dezvăluind sensurile ficţiunii. De ce nu ne îndoim bunăoară de faptul că Ana Karenina s-a sinucis, dar avem îndoieli că Hitler ar fi murit în buncărul său? De ce ficţiunea propune un adevăr insurmontabil, în vreme ce istoria poate fi mereu rescrisă? Mulţi oameni plâng din cauza unui personaj nefericit dintr-un roman, dar sunt indiferenţi faţă de vecinul lor care se stinge în condiţii poate chiar similare. Acestea sunt ciudăţenii, dar care funcţionează fără greş. În calitatea sa de scriitor şi teoretician al literaturii, Eco a ştiut să-şi manevreze masele de cititori, vrăjindu-i şi dezvrăjindu-i. Scrierea creativă posedă nişte virtuţi faţă de care istoria faptică e searbădă. Remarcabil iluzionist, Umberto Eco ne arată care sunt limitele inteligenţei omeneşti. De cealaltă parte, Tarkovski ne deschide nelimitatul care se desfăşoară dincolo de inteligenţă. Complementaritatea Est-Vest poate fi citită astfel până la capăt prin grila celor doi autori.