Contribuţia părintelui Gheorghe Creţu la Marea Unire
Părintele Gheorghe C. Creţu (1880-1956) de la Biserica „Sfântul Pantelimon”-Foişorul de Foc din Bucureşti se numără printre cei 250 de preoți ortodocși români care au însoțit trupele armatei române pe câmpurile de luptă în calitate de confesori militari. În ceea ce privește „marele act istoric” al Unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918, trebuie precizat în primul rând faptul că părintele Gheorghe C. Creţu a făcut parte din soborul de preoţi condus de arhimandritul Gurie Grosu care a oficiat în Catedrala Naşterii Domnului din Chişinău slujba de Te Deum ce a consfinţit Actul Unirii.
Referindu-se la această zi istorică, părintele Gheorghe C. Creţu avea să-l informeze, la 4 aprilie 1918, pe părintele Vasile Pocitan, şeful Serviciului religios de pe lângă Marele Cartier General al Armatei Române (1916-1922), că a fost organizatorul Te Deum-ului de la Chişinău din 27 martie 1918: „Pe ziua de 27 martie a.c. mă dusesem la Chişinău ca să cumpăr abecedare pentru şcoala de adulţi. Toţi vorbeau de o şedinţă importantă care are loc la Sfatul Ţării şi din care putea ieşi Unirea (...). La ora 6.30 soseşte dl. col. I. Mihăilescu, comandantul Brigăzii I Vânători, care, văzând cum stă lucrul, mă autoriză să organizez Tedeum-ul, fiind singurul preot din Regat prezent aici. Trimit după o carte de Tedeum la preoţii de la regimentele române, dar nu soseşte. În vremea aceasta soseşte un protoiereu, care fusese de rând, şi câţiva preoţi veniţi de curiozitate şi cu toţii recunosc că nu avem nici o carte moldovenească în biserică, fiind azvârlite cine ştie în ce dulap pe la Arhiepiscopie.
La orele 7 fără un sfert soseşte dl. Comandant al Pieţei şi din nou mă autoriză şi roagă să organizez Tedeum-ul pe româneşte. Atunci iau pe părintele arhidiacon al soborului şi-i dictez cele 3 ectenii din polihroniu şi cele 3 de la sfârşitul Tedeum-ului. Mai soseşte în fine şi o carte pe moldoveneşte, cum zic pe aici, şi din ea luăm rugăciunea de mulţumire. În ultimul moment, când eram toţi îmbrăcaţi şi gata de ieşire în mijlocul bisericii, căci sosiseră toate autorităţile, vine şi părintele arhimandrit Gurie, care numai se îmbracă şi a ieşit la Tedeum, citind rugăciunea de mulţumire şi rostind o scurtă cuvântare patriotică. Astfel, am avut fericirea de a fi singurul preot din Regat care am oficiat la acest mare act istoric, dictând pe româneşte ecteniile ce trebuiau zise cu această ocazie. Mai mult, cu de la mine putere, am pus să se pomenească I.P.S. Mitropolit Pimen şi apoi Arhiepiscopul locului. Preoţii de aici susţineau să se pomenească Sinodul şi Patriarhul Rusiei, dar la obiecţia mea, că într-o zi aşa de mare şi de istorică trebuie să lepădăm tot ce e străin, toţi au primit să se facă pomenirea aşa, deşi ştiau bine că, (!) canonic trebuia numai episcopul locului. Numele I.P.S. Mitropolit Pimen, pomenit alături de al iubitului nostru rege, a făcut o frumoasă impresie în public, lucru pe care şi ziarele l-au relevat”. Acest episod este consemnat de autorii Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu şi Andrei Nicolescu în cartea „Preoţi în lupta pentru Marea Unire 1916-1919” (editor Fundaţia „General Ştefan Guşă”).
O fotografie care se mai păstrează în arhiva Parohiei „Sfântul Pantelimon”-Foişorul de Foc semnalează bunele relaţii păstrate şi după război între părintele Gheorghe C. Creţu şi părintele Vasile Pocitan, care avea să devină Arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor cu titlul de Veniamin Ploieșteanul (1935-1948).
Viața pe front în linia întâi
Preotul căpitan în rezervă Gheorghe C. Creţu a fost mobilizat în ziua de 13 august 1916 cu ordinul nr. 343 al Batalionului 6 Vânători, regiment pe care l-a însoţit până la 1 iunie 1918, când s-a decretat demobilizarea, fiind înaintat căpitan asimilat pe ziua de 1 iulie 1917 (cf. ordinului Marelui Cartier General nr. 11.171 din 7 iulie 1917). Pentru a ilustra lucrarea de unire a părintelui Gheorghe C. Creţu, confesorul Regimentului 6 Vânători, reproducem un fragment dintr-un raport adresat Marelui Cartier General al Armatei Române: „Una din dorințele mele de când am pășit pe pământul frumoasei Basarabii a fost ca să contribui și eu cu ceva la deșteptarea simțului național aici. Pentru aceasta, pe lângă cuvântările pe care le-am rostit la orice ocazie prielnică, am socotit că aș contribui mult mai eficace prin înființarea școlilor de adulți” (3 aprilie 1918).
Mai multe informaţii despre viaţa din linia întâi a frontului a părintelui Gheorghe C. Creţu sunt oferite de lt. col. Dabert, comandantul Regimentului 6 Vânători: „(Părintele Gheorghe C. Creţu – n.n.) a luat parte la toate operaţiunile regimentului din prima perioadă a campaniei, unde s-a ilustrat prin prezenţa apropiată de trupă şi asistenţa religioasă dată muribunzilor şi răniţilor. În timpul retragerii din Muntenia a însoţit trenul regimentului cu puţinii ofiţeri care mai rămăseseră, căutând a le ridica moralul, atât lor, cât şi nefericiţilor soldaţi. În zona de reorganizare, a fost permanent în mijlocul credincioşilor militari, contribuind prin cuvântul său la reînălţarea spiritului de jertfă (Foaia calificativă de la 15 sept. 1917 până la 31 mai 1918).
Aceste informaţii sunt oferite de autorul cărţii „Eroi argeşeni în reverendă” (Editura Etnous, Braşov 2011), Tudor Constantin, care s-a documentat în acest sens la Arhivele Militare Române (fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 206, dosarele 23 şi 42 passim, U.M. 02405, Piteşti). De altfel, pentru modul cum a ştiut să-şi facă datoria pe front, preotul Gheorghe C. Creţu a fost decorat cu „Coroana României” cu spade în gradul de cavaler, cu înaltul decret regal nr. 4157/1917 (brevet nr. 1172/1917) şi „Crucea comemorativă a Războiului 1916–1918” cu brevet nr. 32859/1921.
De la 20 februarie 1919, părintele a fost chemat în mod excepţional şi numit predicator al lagărului de Carantină morală Cotroceni, prin ordinul Serviciului religios al Marelui Cartier General nr. 454. Comandantul Lagărului de Carantină morală Cotroceni, maiorul Bertea, vorbeşte într-un raport din 25 februarie 1919 despre părintele căpitan Gheorghe Creţu, care devenise între timp confesorul Lagărului de Carantină morală Cotroceni: „Cu multă bunăvoinţă, în delicata misiune, preotul Creţu s-a achitat, contribuind cu predicile sale la readucerea pe calea cea bună a ostaşilor noştri rătăciţi care se reîntorceau din captivitate. În mai multe rânduri, calităţile sale de vorbitor au fost apreciate chiar de d-l ministru de război care i-a adus elogii”.
A îndeplinit această misiune până în februarie 1920 când, prin ordinul nr. 14366/27 II 1920, a fost numit predicator şi la Regimentul 18 infanterie Gorj, iar în 1921, predicator la patru unităţi cu sediul la Regimentul 2 Artilerie Malmeşan.
Crucea Patriarhală în semn de recunoștință
Din anul 1922 este numit preot paroh la Biserica „Sfântul Pantelimon”-Foişorul de Foc din Bucureşti, unde desfăşoară o activitate deosebită, fapt constatat şi de Consiliul eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor care, în şedinţa din 20 noiembrie 1930, face următoarea descriere a acestui brav preot erou român: „Părintele Gheorghe Creţu, paroh al parohiei Pantelimon şi profesor în Capitală, este un distins cleric. Om de acţiune, totdeauna binevoitor la îndeplinirea sarcinilor date, pe care le îndeplineşte cu devotament şi pasiune. Gata oricând la lucrul bun, cuvântător cu suflet, are o activitate bisericească remarcabilă, mai ales pe tărâm gospodăresc. I-am dat toate rangurile bisericeşti. Merită a fi propus la avansare”.
Între anii 1921 şi 1926, sub îndrumarea părintelui Gheorghe C. Creţu şi a arhitectului G. Vasilescu, Bisericii „Sfântul Pantelimon”-Foişorul de Foc i se adaugă pridvorul deschis şi cafasul, se pun vitraliile actuale (în număr de 8), se împrejmuieşte curtea bisericii cu soclu de beton pe care se aşază actualul grilaj (care împrejmuia cândva Ateneul Român) etc. Ca semn al amplelor lucrări desfăşurate de părintele Gheorghe Creţu, în arhiva Parohiei „Sfântul Pantelimon”-Foişorul de Foc se mai păstrează o fotografie din anul 1926 care ilustrează lucrările desfăşurate la pridvor.
Pentru toate aceste fapte menţionate până în acest punct al descrierii noastre, în data de 18 aprilie 1932, primul Patriarh al României, Miron Cristea, îi oferă Crucea Patriarhală părintelui Gheorghe Creţu. De altfel, o să-l regăsim pe părintele Gheorghe C. Creţu alături de Patriarhul Miron Cristea în data de 20 iunie 1937 cu ocazia sfinţirii paraclisului Liceului „Mihai Viteazul” (în prezent Colegiul Național „Mihai Viteazul”) din Bucureşti, unde era profesor de religie. Părintele mai fusese profesor secundar de religie şi la Liceul „Lazăr” din Bucureşti din anul 1919.
De asemenea, numele părintelui Gheorghe Creţu mai apare şi în primul număr al periodicului „Ateneul Sfântului Pantelimon” din anul 1941, într-un articol care face referire la evenimentul instalării ca paroh a părintelui Gheorghe Popescu-Colibaşi şi ca preot slujitor a părintelui Petru Savin. Dar activitatea părintelui Gheorghe Creţu nu s-a oprit aici! În data de 14 iunie 1936, în comuna Budişteni (judeţul Argeş, satul Leordeni), se înfiinţa Căminul Cultural „Marele Voievod Mihai de la Alba-Iulia”. Un rol important în conducerea şi în activitatea acestui cămin cultural l-a jucat pr. Gheorghe Creţu care, „pensionar şi proprietar în această comună”, devenise preşedinte al acestui cămin, deşi „trăia în Bucureşti”. Inspectând căminul cultural la 26 aprilie 1944, Petru Gh. Savin, în calitate de inspector în Fundaţia Culturală Regală „Regele Mihai I”, remarca „înţelegerea şi spiritul de armonie ce există între c. pr. paroh Constantin Badea şi ceilalţi membri ai sfatului de conducere” şi remarca în mod special „interesul ce depune P.C. pr. prof. Gh. Creţu”, care era preşedintele căminului cultural (cf. https://www.cjarges.ro/web/ leordeni/caminul-cultural- marele-voievod-mihai-de-la-alba- iulia-din-budisteni).