Convertirea şi obișnuința

Un articol de: Pr. Eugeniu Rogoti - 14 Aprilie 2019

Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, pe care o pomenim în Duminica a cincea a fiecărui Post al Paştilor, este pentru creştinul ortodox un model de vieţuire ascetică aspră în urma unei schimbări drastice survenite în viaţa personală. Viaţa acestei cuvioase ne lasă să înţelegem că ea fusese botezată şi totuşi nu trăia după rânduiala creştinilor, ci într-o viaţă departe de legea morală scrisă în sufletul oricărui om. Sfântul Sofronie vrea să ne atragă atenţia prin această scriere, cu totul ieşită din comun, că obişnuinţa de a fi creştin se poate transforma, prin uitarea de sine, într-o vieţuire păcătoasă, care nu are nimic de-a face cu Hristos, chiar dacă aparent nu există semnalmente de încălcare a vreunei porunci. Viaţa Sfintei Maria Egipteanca este o pildă, scrisă într-un registru al extremelor, despre regăsirea acelei scântei din sufletul fiecărui om, care-l face să ardă pentru Dumnezeu, să facă totul pentru a fi împreună cu El, chiar dacă aceasta înseamnă priveghere şi post extrem de aspru pentru tot restul vieţii.

Ce înseamnă însă pentru noi, cei de astăzi, pilda Sfintei Maria? Ne punem această întrebare pentru că viaţa Sfintei Maria este accentuată în timpul fiecărui Post Mare cu un scop precis, acela de a ne veni în fire, chiar dacă ni se pare că suntem pe calea cea bună. Oare bătrânul Zosima, care se credea mai bun şi mai drept decât toţi ceilalţi creştini, nu îl reprezintă pe fiecare creştin care împlineşte toată dreptatea şi se crede vrednic atât de Împărtăşanie, cât şi de Împărăţie? Dar nu i-a trimis oare Dumnezeu lui Zosima atenționare prin fosta destrăbălată Maria, care trăia de patru decenii în pustia Iordanului? Exact aşa cum a făcut odinioară cu poporul care-l îmbulzea în căutare de minuni, arătând pe femeia cananeeancă, dispreţuită de toţi, sau pe sutaşul, ambii străini de neam şi de credinţă.

Problema noastră este însă şi mai gravă, pentru că noi avem discursul asemănării noastre cu Maria Egipteanca: ce îndrăzneală!? Iar pe Zosima, care a trăit în nevoinţe întreaga lui viaţă, îl vedem doar ca pe cineva care vine să sublinieze bunătatea noastră. Lucrurile se inversează în mintea noastră şi obişnuinţa de „creştini practicanţi” ne justifică acţiunile răutăcioase şi păguboase pe alocuri, motivate de posturile, metaniile, slujbele, spovedaniile, colivele şi alte fapte bune cu care ni-L facem pe Dumnezeu dator. Toate slujbele ne vorbesc despre nimicnicia noastră în faţa lui Dumnezeu, iar noi ne închipuim fii şi moştenitori. Rugăciunile preoţilor vorbesc despre faptul că „toată dreptatea noastră este înaintea Ta ca o cârpă lepădată” (Is. 64, 5), iar noi ne batem cu pumnul în piept. Fraţii din mănăstirea la care ajunsese bătrânul Zosima plecau în pustie pentru cinci săptămâni, iar noi credem că suntem vrednici a ne împărtăşi în fiecare zi.

Dacă analizăm astfel lucrurile, vom vedea cât de departe suntem de mesajul acestei vieţuiri minunate şi cât de intangibil devine exemplul Cuvioasei Maria, chiar dacă acesta ne este pus în faţă în fiecare an. În schimb, avem un discurs despre pocăinţă, asprimea vieţii şi mântuirea păcătoşilor foarte articulat şi filosofic. De aceea am şi ajuns să fim convinşi că schimbarea noastră nu este necesară, atât timp cât ne-am obişnuit să „avem întotdeauna dreptate”, justificându-ne orice greşeală prin sloganuri măreţe.