Corupția între păcat și mentalitate

Corupția arată că, înainte de a fi o problemă naturală, este în primul rând o derivă morală, pentru că, așa cum există o corupție a trupului, există și una a sufletului. În acest context, păcatul este expresia prin excelență a corupției, care alterează darurile dumnezeiești din om, lăsând loc vidului care se adâncește tot mai mult și care sfârșește prin a arunca ființa umană în haos. Împotriva degradării în timp a naturii noastre create, nu putem lupta cu propriile arme și puteri, iar victoria asupra acestei forme de corupție o punem pe seama bunăvoinței Domnului.

Mai periculoși rămân însă factorii externi, care transformă corupția într-o mare ispită mai ales pentru cei care dețin autoritate sau exercită puterea. În acest sens, Mitropolitul Bartolomeu Anania dădea o definiție admirabilă a corupției ca fiind viciul omului imoral care-și degradează spiritul prin încălcarea conduitei sociale. Exploatarea autorității sau a poziției sociale a celui care deține o funcție în favoarea unui profit personal este forma cea mai des întâlnită a corupției în lumea politică și economică și are ca fundament puterea. Puterea, dacă nu este bine dozată și supusă cenzurii binelui și interesului comun, devine drogul care îi răpește celui care o deține puterea de a se stăpâni. „A sta lângă butoiul cu miere și a nu-ți băga mâna în el” nu este doar metafora cinstei și a corectitudinii, ci și conștiința că, având puterea, ai și răsplata pe măsură, în fața căreia nu merită să îți sacrifici conștiința și libertatea. De aceea, pentru a deține puterea sunt preferați oameni care știu să o gestioneze ca pe o povară și nu ca pe un profit. La aceasta se mai adaugă graba, ispita banului public, dorința de îmbogățire, „drumul ocolit”, care pentru mulți dintre cei care dețin funcții au fost nu mizele prin care doreau să își schimbe viața, ci ispitele care au înghițit atâtea destine. Pentru că suntem convinși, corupe puterea, corupe banul, dar mai ales modelul uman corupt.

Puterea exemplului este și ea o realitate care a făcut să se perpetueze un sistem marcat de același viciu al corupției. Confirmarea tacită că este posibil și așa a născut o întreagă generație clientelară, în care corupția a devenit liantul viciat care unește oameni și interese. Pentru că un funcționar corupt generează și un cetățean dornic să beneficieze de pe urma acelorași favoruri corupte și excepții de la lege în interes propriu.

Corupția mai poartă și amprenta genetică a moștenirii comuniste, pentru că ea a fost nu doar politica întregului sistem, ci a fost percepută și ca o veritabilă formă de rezistență și ca o lovitură subversivă dată unui regim, el însuși corupt și fals. Corupția nu ocolește nici firile ceva mai spiritualizate, așa că ea este prezentă și în Biserică sub numele de simonie. Pe scurt, acest viciu este modalitatea prin care cineva obține o slujire sau demnitate bisericească prin bani. Acest fapt arată, prin însăși exemplul biblic al lui Simon Magul, că în Biserică foamea de putere este viciul care corupe orice slujire sfântă a oamenilor și a lui Dumnezeu.

Privind complexitatea acestui fenomen, riscăm să cădem în pesimism, mai ales dacă ținem cont de efectele pe care el le-a produs în deceniile de la Revoluție. Dacă am încerca să facem un bilanț al acestui flagel, am putea spune că, în mod sistematic, corupţia a sacrificat meritul în fața banului, l-a anulat pe omul pregătit și capabil, în favoarea celui inapt, a pus viciul în locul valorii și a sacrificat șansa unei națiuni de a se însănătoși în beneficiul unor oameni mici, marcați de interese meschine. În fața acestor realități, corupția a încetat de mult să mai fie o infracțiune sancționată de Codul penal, ci a devenit viciu și a sfârșit ca mentalitate, care poate afecta pe termen lung șansa noastră la o viață mai bună.

Reinstaurarea unei justiții corecte, care să sancționeze orice derapaj de la lege, a unei administrații transparente și obiective care să garanteze accesul egal al tuturor la serviciile statului sunt premisele unei însănătoșiri instituționale mult așteptate. Rămâne însă viciul corupției căruia trebuie să i se aplice o vindecare de ordin moral. Iar ieșirea din această stare viciată nu poate fi decât rezultatul unui efort interior al fiecăruia de însănătoșire morală, care, în mod obligatoriu, trebuie să facă apel la religie, educație și cultură, pentru că altfel orice instrument care încearcă să limiteze corupția rămâne ineficient.