Crăciunul - „butuc aprins“

▲ Când Noul Soare, Hristos, a luat locul „vechiului soare“ adorat în religiile naturiste şi când sărbătoarea Naşterii Domnului a fost învecinată cu cea a solstiţiului, s-a împrumutat denumirea ▲

Pentru că urmează sărbătoarea Naşterii Domnului, Crăciunul, ne-am gândit să repunem în discuţie interesanta, dar şi mult-controversata problemă a etimologiei cuvântului Crăciun, atât de des rostit în aceste zile de praznic. Precizăm şi faptul că etimologia românească ni se pare cea mai interesantă, în raport cu a limbilor moderne de circulaţie. Iată cum stau lucrurile, bunăoară în germană, franceză, engleză şi rusă (slavă). Pentru sărbătoarea Crăciunului sau a Naşterii Domnului, nemţii au cuvântul Weihnachten (noapte sfântă), francezii Noël (transformat din lat. „natale nocte“ = noaptea naşterii), englezii Christmas (în engl. veche „Cristes Maesse“ = Messa lui Hristos, adică Liturghia), ruşii (şi slavii, în genere) Rojdestvo (vb. roditi = a naşte). Menţionăm din capul locului că demonstraţia pe care o supunem acum atenţiei, şi care arată cât de simplă este, de fapt, etimologia în discuţie, aparţine regretatului profesor macedo-român, fost deţinut politic, Gheorghe Muşu (1913-1987). Convinşi că etimologia propusă de profesorul savant Gh. Muşu este cea reală, înfăţişăm aici câteva dintre argumentele domniei sale. Se cuvine, mai întâi, precizarea că profesorul Muşu a purces la alcătuirea studiului după ce a verificat, în prealabil, toate etimologiile propuse anterior de cercetători, dintre care aminteşte: lat. crastinum („mâine“), lat. calatio („chemare“), lat. creatio („creaţie“), ultima cu cei mai mulţi adepţi, până în zilele noastre. Întemeiat pe o solidă argumentare, prof. Muşu arată că numele sărbătorii este de origine şi semnificaţie naturistă, întrucât sărbătoarea Crăciunului „s-a suprapus aceleia a solstiţiului de iarnă din religiile naturiste anterioare“ (p. 21). Acest fapt este binecunoscut de liturgişti: majoritatea sărbătorilor creştine s-au suprapus peste cele păgâne, împrumutând de la acelea chiar elemente „ornamentale“. De pildă, sărbătoarea Floriilor îşi are numele de la Floralia romană (sărbătoarea florilor), Rusaliile de la Rosalia romană (sărbătoarea trandafirilor) ş.a.m.d. Termenul Crăciun, potrivit demonstraţiei prof. Muşu, îşi are originea într-un cuvânt din fondul trac, din care provine şi aromânul crăciun, cărciun (butuc aprins în noaptea şi în ajunul zilei solstiţiului de iarnă), megleno-românul cărciun (idem), albanezul kercun (doar cu sensul general de butuc). Din română, nord şi sud-dunăreană, cuvântul a trecut apoi la slavi. Originar, cuvântul crăciun numea, aşadar, butucul care era aprins în seara şi noaptea dinaintea solstiţiului de iarnă (desemnând şi respectiva noapte), pentru ca, potrivit credinţei adepţilor religiilor naturiste, focul rezultat să „întărească“ soarele „amorţit“, la respectiva cumpănă a cursei sale, pe care să o poată apoi continua: „Desigur, focurile pământenilor contribuiau mult la aceasta, drept pentru care, pe toate meridianele pământului, se întindea atunci mare vâlvătaie, iar soarele, precum ştim, trecea cumpăna. De aceea o făceau mereu şi după înstăpânirea creştinismului...“ (p. 28). Iar când Noul Soare, Hristos, a luat locul „vechiului soare“ adorat în religiile naturiste şi când sărbătoarea Naşterii Domnului a fost învecinată cu cea a solstiţiului, s-a împrumutat şi denumirea, rostită pe buzele strămoşilor noştri prin cuvântul-minune Crăciun, fără ca împrumutul să ştirbească semnificaţia profund creştină a praznicului. În strădania aprinsă de a demonstra „creştineşte“ etimologia Crăciunului, predecesorii cercetători au căzut în capcana subiectivismului, căutând - pro domo - explicaţii „teologice“ pentru un cuvânt obişnuit, încreştinat, însă, ulterior. Credem, pe de altă parte, că ignorarea etimologiei propuse de d-l Muşu s-a datorat şi faptului că el era un intelectual „proscris“ şi, ca atare, tot ce venea din partea lui era „periculos“ pentru cultura şi siguranţa naţională…