Oameni fugiți din poze

Tăcută și cuprinsă de încremenire. Așa o găseam de fiecare dată.

Însă acum era altfel. Ușa de la intrare se furișase într-una dintre odăi!

Să văd și eu cum este pe aici, zicea, încercând să-şi stăpânească uimirea.

Odăii cu pricina nu i-a trebuit mult s-o tulească afară, mânată de aceeași curiozitate, să vadă cum e!

Afara aștepta de multă vreme să facă un pas înăuntru. L-a făcut apoi pe următorul. Nici vorbă să termine de intrat. Și-a dat destul de repede seama că n-o să poată încăpea toată în cele trei odăi ale casei, oricât de mulți pași ar fi făcut. Se umpluse casa de ea, în timp ce înăuntrul se rătăcise prin afara ce rămăsese în curte. Dincolo de gard era și mai multă afară. Ca să nu mai vorbesc de cea de dincolo de sat. Intra afara în casa noastră întruna fără să se golească curtea de ea. Satul și câmpul din jurul satului, nici atât!

Abia am reușit să mă strecor pe ușă. Adică toate își fac de cap în casa asta și vouă chiar nu vă pasă?, am țipat, în timp ce treceam pragul, la cei din pozele de pe pereți. Nu mai știai ce să crezi, văzând ce se întâmplă. Și se întâmpla că afara, simțind strânsoarea rece a pere­ților, încerca să se întoarcă de unde venise, dar nu mai avea pe unde, deoarece pe ușa de la intrare pășea mereu înăuntru altă și altă afară.

Am deschis largă fereastra și am început s-o împing în curte. Noroc cu îngerul din icoana de deasupra patului, care a venit să mă ajute. De unul singur n-aș fi putut să mă descurc. Oamenii din poze își schim­baseră locurile, fără ca eu să bag de seamă. Trecuseră dintr-o poză în alta și, din încremeniți și muți, cum erau mai devreme, se mișcau de colo până colo, turuind fără oprire. A fost nevoie să-i punem pe toți la loc. Fiecare în dreptul vieții și vârstei lui. Cu ușa a fost mai greu. Căpătase gustul liber­tății. Umbla brambura prin sat, poftindu-i pe cei întâlniți în cale să treacă prin ea spre oriunde li se năzărea lor să ajungă. Și cum ei o credeau, chiar ajungeau acolo unde își doreau. Mai puțin dinspre bătrâ­nețe spre tinerețe, așa ceva nu se putea, deși unii dintre ei - Doamne, ce oameni lipsiți de minte! - numai la asta visau.

Nici cu odăile n-a fost prea ușor. Se tot schimbau între ele. Era o vraiște de nedescris în casa în care crescusem. I-am strigat înăuntrului să vină înapoi. M-a auzit într-un târziu și-a venit. Se lăsase frigul, însă ar mai fi stat pe afară. Începuse să-i placă și lui libertatea.

Oamenii fugiți din poze se întorseseră la locurile lor și încremeniseră din nou. Încremenise și timpul odată cu ei. Mare noroc cu îngerul! Fără sprijinul său, rămânea înăuntrul casei noastre pe drumuri, în vreme ce afara continua și acum să dea buzna înăuntru.

Ai văzut ce era să faci?, mi-a spus casa ușor îmbufnată, când totul s-a liniștit. Eu?, am ridicat din umeri nedumerit. Da, tu, s-au grăbit ferestrele să-i țină isonul. Cum așa?, am întrebat.

Streașina, deși nu cădea nici o picătură de ploaie, s-a pus dintr-odată pe lăcrimat. Tu ce spui despre toate astea?, i-am șoptit îngerului la ureche. Cred că ești vinovat, într-adevăr, mi-a răspuns el. Păi de ce? Fiindcă te întorci aici prea rar. Poate c-ar fi mai bine să pleci și să nu mai vii deloc. Cum știu că nu-ți stă în putință un astfel de lucru, lasă-mă pe mine să plec în locul tău. Și eu? Tu o să treci în locul meu în icoană. Până când? Până ce o să te vindeci de vinovăție.

Și dacă asta o să dureze până la sfârșitul vieții? Ce tot vorbești? O să ai nevoie de mai multe vieți. Una e prea puțin! Ai înțeles? Am, zic. Și le fac streșinilor semn să tacă. Ca să pot plânge eu în locul lor.