Dioptriile distopiilor

Uneori constați cu uimire cum se împlinesc pe nevăzute, de-a tăcutelea, prognozele distopice ale secolului al XX-lea. Un veac mai bogat în distopii ca niciodată, de la „Minunata lume nouă” a lui A. Huxley și până la monumentalul „1984” al lui G. Orwell în ceea ce privește creațiile scriitoricești, garnisit, de asemenea, și de o multitudine de realizări cinematografice, care de care mai interesant de urmărit din nou, de vreme ce sunt, deja, profeții despre trecut...

Secolul actual a continuat și a împins distopiile enunțate deja - devenite între timp, în oarecare măsură, fie realitate, fie utopii în comparație cu ce trăim sau credem că vom trăi - până la realizarea unui scenariu în care fresca realității a devenit o pictură în întregime neagră, ale cărui personaje sau repere nu mai interesează aproape pe nimeni. Bref, am întunecat tot viitorul, alunecând într-o stare de angoasă perpetuă pe care am ajuns să o îmbrățișăm de frică să nu se transforme într-o groază latentă, permanentizată. Obosiți de veacurile unei tristeți ce pare fără leac pentru că o asumăm ca pe a doua natură, dar încă străvezie pentru cei care știu să recunoască forma ei pătimașă, ne purtăm pașii pe culoarul infinitului proiectând tot felul de scenarii și scenarite sumbre. Viitorul sună rău. Trebuie să sune rău. Altfel cum ne-am mai justifica oroarea față de fiecare zi în care ne trezim mai aproape de a reprezenta o neființă ființială decât de a fi o ființă întru eternitate?

În realitate, distopiile au devenit, fie sub forma cărților, fie sub cea a filmelor, fie sub cea mai subtilă, a gândirii și imaginației proprii, un fel de medicament amar pe care ni-l administrăm în fiecare zi cugetând astfel la faptul că încă ne este bine, că nu ne-am îmbolnăvit de tot. Este o impresie? Este o realitate? Depinde de fiecare cum își așterne drumul receptării realității în care trăim. Dar de această receptare depinde, totodată, și felul în care percepem viitorul. Iar nouă, ca neam, distopiile ne-au venit întotdeauna mănușă, tocmai pentru că le-am trăit deja. Sub forma încercărilor sângeroase din perioada medievală, a ororilor comunismului, a deselor ineficiențe economice, politice, sociale - le-am trăit și le-am asumat pe toate, așa cum un bolnav grav suportă, pe lângă chinurile bolii sale, și lipsa medicamentului de care are nevoie și a medicului priceput și, în cele din urmă, a colapsării propriului eu în fața nepu­tinței care-l asaltează clipă de clipă...

Însă, pentru un om credincios, distopiile au, pe lângă clasicii ochelari de cal (sau vederea de tunel), și o formă gravă de miopie care se schimbă uneori în hipermetropie. Distopia este mioapă în ceea ce privește binele, pe care sfârșește prin a nu-l mai vedea aproape deloc, dar și bolnavă de hipermetropie în ceea ce privește răul, căruia îi clădește un soclu de neclintit, făcându-l gigantic. Nici nu este de mirare că o civilizație pe jumătate bolnavă deja cum este cea în care trăim ajunge atât de repede să îngurgiteze pe nemestecate teorii ale conspirației, scenarii ale răului, deformări grave ale multor realități care nu dau semne de schimbare prea curând. Răul cu care te obișnuiești mental este cel care te va bântui până la moarte, dar nici nu-l vei cunoaște, nici nu vei ști să te lupți cu el, câtă vreme ești prizonierul credinței că scenariul desfășurării răutății pare bătut în cuie, de o monstruoasă inevitabilitate.

Uităm atât de des și de ușor că Dumnezeu este Atotțiitor. Cel care le „ține” și le asumă pe toate. Cel care guvernează universul doar cu un gând. Ce pot toate aceste scenarii distopice chiar și transformate în realitate să producă în afară de panică, anxietate, lipsă de credință, debilitate psihică majoră, deznădejde globală? Distopia cea mai cumplită este, de fapt, cea a fericirii fără limite a omului, nu cea în care i se prezintă cele mai negre scenarii. Și nu este o distopie, a devenit deja o a doua natură pentru mulți dintre noi. Durerea întotdeauna va înspăimânta și oamenii vor lupta pentru eradicarea ei. Dar cine va putea, cu excepția sfinților și a oamenilor pro­fund credincioși, să se ridice și să spună că fericirea materială, confortul și libertinajul, împlinirea fără saț a propriilor dorințe reprezintă un rău mai mare și să lupte împotriva acestei utopii - așa cum o vede lumea - dar care are, de fapt, o față întunecată de distopie gravă?

Lumea profund distopică este cea în care plăcerea a învins iubirea, fericirea proprie a biruit altruismul, bunăstarea ne-a cumpărat orice împlinire spirituală, iar rugăciunea se înalță doar către sine, către hrăpărețul ego care mai are ceva de primit de la Dumnezeul Căruia nici nu I se închină și pe Care nici nu-și dă silința să-L cunoască.

Iar această distopie nu are ochii bolnavi. Are doar o mască fină și aparent luminoasă de utopie poleită pe figura întunecată. Și, de fapt, de împlinirea unui text aproape profetic cum este cel enunțat de Huxley ar trebui să ne temem mai mult decât de orice scenariu întunecat citit sau văzut la televizor: „Oamenii sunt fericiți; capătă ceea ce vor și nu cer niciodată ceea ce nu pot căpăta. Sunt înstăriți; trăiesc în siguranță; nu se îmbolnăvesc niciodată; nu se tem de moarte; voioși, nu le pasă de patimi și de bătrânețe […] sunt condiționați în așa fel încât practic nu pot să se poarte decât așa cum trebuie” (A. Huxley, Minunata lume nouă, trad. de Andrei Bantaș, Iași, Ed. Polirom, 2011, p. 233).