Crăciunul pe „datorie”

Un articol de: Lucian Apopei - 18 Decembrie 2022

Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o sărbătoare a recreării lumii. Prin întruparea Sa, întreaga creaţie capătă un nou sens: al iubirii. Nimeni înaintea creştinismului nu spusese că Dumnezeu este dragoste. Dacă noi astăzi putem afirma că suntem cu 2.000 de ani mai creştini decât cei „din vremea aceea”, este pentru că ni s-a oferit această şansă de a trăi în legea iubirii. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, realizată „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire” (Crezul ortodox), este dovada de iubire fără măsură. „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8), iar trăirea autentică a Crăciunului este şansa de a ne reaminti acest lucru: „Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16). Cu alte cuvinte, iubirea e soră cu veşnicia. Dacă există iubire, există veşnicie şi dacă există veşnicie, există iubire. Iar pentru a se împlini iubirea e absolut necesară veşnicia.

O premeditare a Cerului?

Mântuitorul Hristos nu S-a născut numai în şi pentru acea lume păcătoasă, secătuită şi dezorientată, ci El se naşte smerit şi astăzi, într-o lume a concurenţei, a autosuficienţei, dar totuşi aflată în continuă căutare de sens. Libertatea sădită în fiinţa noastră, pe alocuri altoită şi transformată în libertinaj, nu mai poate însă da ceasul istoriei la zero. Hristos devine reperul timpului şi al existenţei. Suntem „condamnaţi la iubire”, întrucât acest fir al iubirii se menţine de-a lungul veacurilor prin lucrarea harului lui Dumnezeu, izvor nesecat de iubire milostivă. Aşa cum Dumnezeu este infinit, la fel şi căile prin care ne putem apropia de el sunt, de asemenea, infinite. „Dumnezeu S-a întrupat pentru ca eu să fiu tot atât de mult Dumnezeu pe cât a fost el om”, spune Sfântul Grigorie de Nazianz. Iar dacă Dumnezeu a ales să se nască, să sufere şi să moară din iubire pentru fiecare dintre noi, e responsabilitatea noastră să nu capitulăm în a răspândi binele, indiferent de vremuri, fără a motiva prin faptul că n-am fi capabili a trăi în iubire. Căci dacă ni se cere imposibilul şi să ne îndumnezeim („Fiți, dar, voi desă­vârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este”  - Matei 5, 48), înseamnă că putem îndeplini măcar binele cât de mic posibil, însă ale cărui ecouri, cu ajutorul lui Dumnezeu, se pot amplifica în timp ca o undă care se întinde pe albia unei ape, pornind de la o trudnică picătură de sudoare creată din disponibilitatea noastră de a-i fi de ajutor aproapelui. Or, dacă vrem să fim, trebuie să oferim la rându-ne din ceea ce am primit. Iar dumnezeiasca mântuire se „ascunde” adesea „doar” într-un pahar cu apă, într-o bucată de pâine, ori într-un vas cu mir. „Minunea de a fi”, despre care vorbea şi Eugen Ionescu, devine astfel nu doar posibilă, ci chiar la îndemână, în ciuda unor dificultăţi de a fi, de­seori abil argumentate şi utilizate ca scuză pentru a ne deroba sufletul de sfânta-i chemare.

Iubindu-i pe cei de lângă noi, împlinim porunca Mântuitorului: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10, 27). La modul concret, suntem chemaţi a nu ne pierde în vagi şi măreţe planuri şi deziderate, ci a oferi ajutoare practice. Buna purtare şi „colecţionarea” de fapte bune reprezintă acel nepreţuit avut al nostru pe care oricând îl putem accesa. Numai să fim atenţi. Părintele Nicolae Steinhardt, în Jurnalul Fericirii, remarca faptul că samariteanul din Evanghelie n-a fost numai bun, ci a fost şi atent. A ştiut să observe. Nu la fel s-a întâmplat într-un experiment realizat în anul 1970 la Seminarul Teologic Princetown al Bisericii Prezbiteriene, când 50 de elevi n-au avut aceleaşi simţăminte pentru aproapele lor. La ora de curs li s-a vorbit despre faptele bune şi despre bunul samaritean, apoi li s-a indicat să meargă degrabă la capela campusului universitar, aflată într-un alt corp de clădire. Pe traseu, autorii studiului au „plasat” un om necăjit care solicita milă. Dintre cei 50 de cursanţi, nici unul nu s-a oprit pentru a face milostenie cu „profesorul-cerşetor”, deşi, cu doar câteva clipe în urmă, li se vorbise despre această minunată virtute a iubirii aproapelui. Cu toţii au trecut nepăsători pe alături...

Zâmbete de circumstanţă

Mântuitorul Hristos Se naşte pentru fiecare dintre noi, căci fiecare om este o persoană unică şi irepetabilă. De Crăciun, să ne aplecăm fiecare, cu smerită îndrăzneală, a ne închina la icoana Naşterii Domnului, imagine a recreării lumii. Ea insuflă, în mod special, sentimentul bucuriei, atât prin momentul pe care ea îl marchează, cât şi prin partea ei descriptivă, prin persoanele reprezentate sau prin detalii. Pruncul din iesle, Fecioara Maria, Dreptul Iosif, îngerii, păstorii, steaua sunt pentru oricine elemente ale bucu­riei de Crăciun, „teologia în ima­gini”, expresia văzută a rugăciunilor şi colindelor care se cântă în preajma Crăciunului. Acestea din urmă reprezintă vestea îngerilor despre Naşterea Domnului şi sunt vesele, întrucât, ori de câte ori ne gândim la Dumnezeu, ne cuprinde bucuria sfântă şi reprezintă confirmarea faptului că Duhul lui Dumnezeu transformă în bucurie tot ceea ce atinge. Ele nu produc doar simple zâmbete de circumstanţă, ci rezonează cu firea trăirii noastre, restaurată şi devenită vrednică de a se împărtăşi de viaţă, fire răsfrântă asupra tuturor celor care, prin credinţă, devenim moştenitori ai bunătăţii lui Dumnezeu: „Dacă suntem fii, suntem şi moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim”  (Romani 8, 17).

Să facem din perioada sărbătorii Crăciunului o multiplicare a duminicii săptămânale. Virtuoasă, rodnică şi cu sens, ca o anticipare a Împărăţiei cereşti. Să nu urmărim doar plăcerea lumească, cea care e trecătoare, şi satisfacţia desfătării, cea care e obositoare! Să căutăm iubirea milostivă, calea spre împlinirea sufletească. Şi să socotim aceasta drept prima datorie a creştinului.