Credinţa ca unica şansă, în viziunea poetei Ana Blandiana
Poetul dă seama de epoca în care trăieşte. Şi epoca noastră e aceeaşi pe care o descria odinioară Dickens: "epoca înţelepciunii, epoca neroziei, veacul credinţei, veacul necredinţei, răstimpul Luminii, răstimpul Întunecimii". Dualitatea se păstrează şi se va păstra, până la sfârşit, e îngăduită de Dumnezeu, care va avea un alt timp de cernere a neghinei de grâu. Până atunci, un aparent paradox va guverna viaţa noastră.
Lumea Anei Blandiana din Patria mea A4 (Editura Humanitas, 2010) poartă amprenta acestei bipolarităţi. Credinţa şi necredinţa, îngerii şi fiarele, binele şi răul, dulcele şi amarul se topesc în poeme luminoase totuşi. Chiar dacă "nici nu suntem, de fapt,/ Decât resturi, forme golite,/ Faguri din care mierea eternităţii/ S-a scurs" (Faguri), iar alienarea este firească, nădejdea rămâne prezentă: "zborul va rămâne/ Singura şansă,/ La capătul brusc al cărării…" (Recviem).
Poeta vede, ca în chimie, cum pulberile au tendinţa de a se aglomera în forme şi "singurătatea ia forma aglomerărilor". Efectul de protecţie al poeziei şi al spiritului se poate observa în structurile stabile ale poemelor, unicitatea lor structurală face dovada că lumea nu s-a dezagregat, are consistenţa vieţii. Geometria acestor relaţii şi morfisme e foarte importantă, trebuie văzută în spaţiu, în adâncime, chiar dacă e scrisă în format A4; trebuie înţeleasă în realitatea ei.
Este recuperată o dimensiune care dă adâncime, dimensiune fără de care creaţia nu poate fi înţeleasă: sacralitatea. Poeta afirmă că patria A4 este patria neliniştii, se întreabă dacă va reuşi vreodată să descifreze urmele care nu se văd. Creioanele sunt "schelete brusc animate ale unor condeie mai vechi/ nefolosite de mult, cu pasta uscată" (Patria neliniştii). Spectroscopia folosită arată cum s-au modificat dimensiunile şi valenţele obiectelor din lumea în care trăieşte.
Ana Blandiana aleargă după frontul undei de şoc, ar vrea să atingă limita: "Marginea aceea/ Este o pieliţă subţire/ Fixată între două lumi/ Ca un timpan", timpan care transferă neantul dintr-o parte în alta, incapabil de creaţie: "În stare să transmită, în van/ Dintr-o parte într-alta,/ Neantul/ Neînstare să devină silabă" (Timpan). Pereţii de paiantă sunt şi ei o limită dincolo de care laptele - hrana vie - este "muls de mâinile crăpate şi ţepene/ Ca nişte vreascuri". Această lume ne este totuşi casă şi în ea învăţăm să murim. Limita cade în final, căci poemul Recviem trădează o frumuseţe străvezie, vorbeşte despre "o materie/ din care n-a rămas decât lumina/ Desenată pe pernă" şi glasul care o striga încă din copilărie îi spune: "Acolo e-aici".
Spaţiul "dintre catedrală şi piaţă" este adesea un spaţiu al necredinţei, al vrajbei, al prostiei care preia puterea, al răutăţii, al urii, al morţii. Al căderii, într-un cuvânt. Al căderii din care ar vrea cu disperare să se oprească: "strada/ Are o pantă din ce în ce mai periculoasă" (Pantă). Visul opririi nisipului din clepsidră, nisip care refuză să măsoare destrămarea, nu este de dorit. Viaţa are dinamica ei, urcuşul ei către Creator, oprirea e totuna cu moartea: "Visul opririi/ Din drumul spre moarte/ Seamănă morţii" (Clepsidră).
Orbirea spirituală caracterizează omul modern. Locuitorii sunt grăbiţi, vând şi cumpără, mercantilismul îi oboseşte şi adesea "se opresc să bea o cafea/ La o măsuţă pe trotuarul/ De lângă o catedrală din secolul XI,/ Pe care o privesc fără să o vadă,/ Pentru că vorbesc la telefon/ Şi fără să întrebe/ Cine este cel care a locuit cândva/ Într-o casă atât de mare".
Locuind în această lume, chiar fără să contribuie la atrocităţile ei, poeta poartă în suflet un sentiment de vinovăţie. Faptul de a refuza să priveşti nu înseamnă o lipsă a participării. Culpa devine evidentă şi este exprimată cu o anumită nedumerire parcă, cu un anumit dezacord faţă de Creatorul căruia îi impută faptul că este autorul unei fără de milă creaţiuni, al unei lumi în care domneşte predestinarea. Problema existenţei răului în lume nu este rezolvată de creştinism prin soluţia, poate comodă, de a-L considera pe Dumnezeu părtaş al căderii. De altfel poeta reia ideea aceasta în poemul Seminţe de piatră, în care viziunea este cu totul alta: "Dacă, aşa cum spune Sfântul Augustin,/ Răul nu este decât absenţa Binelui/ Şi moartea, absenţa vieţii,/ În acest pustiu/ Noi suntem răi/ Şi noi suntem morţi,/ Şi nici măcar n-o ştim,/ Pentru că nu ştim/ Cum e să fii/ Bun/ Sau cum e să fii/ Viu,/ Aşa cum/ Seminţele de piatră ale nisipului/ Nu ştiu ce-nseamnă a rodi."
Aceeaşi pendulare între Da şi Nu o regăsim în poemele în care tema este salvarea. Poemul Vânătoare în timp arată o faţetă a acestui termen, se opreşte în pragul unui timp al vânătorii, în care autoarea se simte pradă a cuiva pe care nu-l numeşte, a "nu ştiu cui". A deznădejdii de o clipă, poate. Şi a conştiinţei neputinţei omului care stă în umbra morţii: "Ştiu că salvarea e exclusă, dar/ Nu ştiu ce-ar însemna salvarea./ De-ncerc să fug, umbra şi ea se mută,/ Mulându-se pe orizontul meu ca norii,/ Feroce şi aproape protectoare-n grija/ De-a nu mă pierde, pradă altcuiva."
Cel care are iniţiativa vieţii este însă Dumnezeu, aşa cum în poemul despre tinerii care trec printre umbrele realităţii, pe role, surzi şi orbi, lipsiţi de înţelegere, salvarea vine prin smerenia şi dragostea Creatorului: "În timp ce Dumnezeu/ Coboară printre ei/ Şi învaţă să meargă pe role/ Ca să îi poată salva" (Pe role).
Dacă oraşul este spaţiul generator al unei nelinişti care se regăseşte până şi în patria sufletului, colina plină de iarbă, dealul şi pajiştea descoperă taina vieţii. Dumnezeu, natura şi sufletul formează o triadă în care este posibilă soteriologia: "Sufletul îşi regăseşte respiraţia" şi poeta mărturiseşte: "Mă supun ierbii/ Care mă salvează/ De neliniştea care sunt eu însămi,/ Lăsându-mi numai tălpile goale în roua/ Prin care tu urci în mine,/ Înlocuindu-mă" (Exorcizare).
Numărul este adus în poezie nu contabiliceşte, ci prin virtuţile lui mistice. Găsim diferenţa dintre unu şi multiplu în câteva poeme: oamenii sunt "prea mulţi", în timp ce poeta rămâne singură în copilărie; de asemenea, sunt "preanumeroase/ Clone ale Sfântului Duh" (porumbeii, o sursă de nelinişte). Doar stelele de care răspunde serafimul nu sunt prea multe: ele sunt miliarde.
Felul în care sunt aranjate poemele în pagină ar putea urma logica unei filosofii care face diferenţă între lucruri şi numele lor? Căci titlurile se regăsesc în paginile cu numere pare, iar poemele sunt în paginile impare. Aceasta îmi aduce aminte de semnificaţia pe care o dădeau vechii greci parului şi imparului. Pitagoreicii socoteau că infinitul este identic cu parul. El ar oferi lucrurilor infinitul, fiind în el însuşi desprins şi limitat de impar.
Toate acestea sunt doar speculaţii. Poemele Anei Blandiana, departe de a fi speculative, încearcă acel zbor despre care autoarea afirmă că "rămâne/ Singura şansă,/ La capătul brusc al cărării…"