Credință, iubire şi curaj întru lumina neapusă a Învierii lui Hristos

În fiecare zi, cei care pășesc pragul bisericii și se adună în liniștea luminată a Utreniei primesc în sufletul lor o comoară de aducere aminte: sinaxarul, cunună de pomeniri sfinte, în care Biserica așază, ca într‑un sipet de lumină, numele celor ce au bineplăcut lui Dumnezeu. El este mult mai cuprinzător decât simpla înșiruire din calendar, unde doar câteva nume se ivesc precum stelele într‑o noapte senină; sinaxarul însă se deschide larg, adunând uneori zeci de nume într‑o singură zi, iar alteori mii de mucenici prăznuiți laolaltă, asemenea unei revărsări de lumină din zorii creștinismului, când jertfa era răspunsul cel mai curat al iubirii pentru Hristos.

În sinaxarul Duminicii a treia după Paşti, întâlnim adunarea bogată de nume ce se închină cinstirii femeilor românce. Este un început binecuvântat, o așezare a memoriei lor într‑o zi de obște, căci până acum multe dintre ele erau pomenite risipit, în diferite momente ale anului. Ca într‑o grădină duhovnicească, ele se adună laolaltă, și vom încerca să deschidem câteva file din istoria sfântă a Bisericii noastre și a neamului românesc, evocând chipurile femeilor care L‑au iubit pe Domnul cu o dragoste statornică și luminoasă.

Înainte de a pătrunde în această frescă a memoriei, ne întoarcem cu inima către Evanghelia unde răsună pașii grăbiți ai Femeilor Mironosițe. În prima zi a săptămânii, în ceasul în care zorile abia își deschideau pleoapele peste lume, ele au pornit spre mormântul Domnului, purtând în suflet durerea despărțirii și dorul neostoit al iubirii. Și, după cum ne spune Evanghelistul Marcu, vorbeau între ele, cu o grijă firească și smerită: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?”.

Piatra aceea grea și neînduplecată fusese așezată în grabă peste trupul Domnului, în ajunul Paștilor iudeilor, pecetluind un mormânt în care iubirea părea învinsă. Totuși, aceste femei, fragile în trup, dar puternice în credință, nu se opresc din drum. Ele nu‑și calculează neputința, nu se lasă biruite de obstacol, ci merg înainte, dorind să împlinească rânduiala înmormântării, așa cum era statornicită în legea lor...

Dar, înainte de orice răspuns omenesc, le‑a întâmpinat minunea: sosind la mormânt, văd că piatra fusese deja răsturnată. Intrând, descoperă taina: un tânăr îmbrăcat în veșminte albe, vestitor ceresc, stătea acolo ca un străjer al luminii. Giulgiurile erau așezate deoparte, iar trupul Domnului nu mai era în mormânt. În acel loc al durerii se năștea vestea biruinței.

Evanghelia păstrează cu grijă numele câtorva dintre aceste femei credincioase, ca pe niște icoane ale slujirii și devotamentului. Ele nu au fost doar martore ale Învierii, ci și însoțitoare statornice ale Mântuitorului încă din Galileea. L‑au urmat pe drumuri, L‑au sprijinit în nevoile zilnice, L‑au slujit din avutul lor, arătând o generozitate izvorâtă din iubire curată.

Știm că ucenicii aveau împreună o pungă pentru cele trebuincioase vieții, pentru hrană și îmbrăcăminte, iar cel care o purta era Iuda Iscarioteanul, cel stăpânit de iubirea de arginți, care, deși parte a acelei frății, nu trăia duhul ei. Într‑un contrast tainic, femeile se arată ca modele de dărnicie și fidelitate, slujind nu din prisosul rece al bunăstării, ci din căldura unei inimi care se dăruiește.

Între ele, Maria Magdalena strălucește ca o stea a iubirii. Venită din Magdala, ea pare să fi provenit dintr‑o familie înstărită, după cum ne mărturisește tradiția păstrată de Sfântul Maxim Mărturisitorul, care amintește că Mântuitorul a cunoscut familia ei când a trecut prin acea cetate. Este posibil să fi aparținut unei familii de seamă, dar adevărata ei noblețe a fost cea a inimii, care L‑a urmat pe Hristos până la capăt.

Alături de ea, Ioana, soția unui dregător de la curtea regelui Irod, ne descoperă o altă dimensiune a acestei slujiri: oameni aflați în poziții înalte, înconjurați de faimă și putere, dar care au ales să‑și închine viața în fața lui Dumnezeu. Aceasta arată că harul nu cunoaște granițe sociale și că iubirea pentru Hristos poate înflori în orice inimă, fie ea smerită sau înconjurată de cinste omenească.

Astfel, în lumina acestor chipuri de femei, credința devine drum, slujirea devine jertfă, iar iubirea devine curaj. Ele au mers spre mormânt fără să știe cum va fi dată la o parte piatra, dar au găsit‑o răsturnată; au venit cu miruri de înmormântare, dar au primit vestea Învierii; au pornit cu teamă, dar s‑au întors cu lumină.

Aceasta este și chemarea noastră: să mergem înainte, chiar și atunci când piatra pare prea grea, încredințați că Dumnezeu lucrează tainic, deschizând ceea ce ni se pare de neclintit și prefăcând întunericul în răsărit de lumină.

Cuvântul pe care îl folosim astăzi, „mironosiță”, poartă uneori în vorbirea obișnuită o umbră nedreaptă, aproape străină de frumusețea lui originară. În limbajul celor care nu cercetează cu inimă curată sensurile adânci ale cuvintelor, el ajunge să desemneze o persoană care ar avea o purtare prefăcută, o aparență ce nu corespunde adevărului lăuntric. Și totuși, în lumina adevărată a Bisericii, acest cuvânt este plin de mireasma sfințeniei și de noblețea unei iubiri jertfelnice.

Mironosița, în înțelesul ei autentic, este femeia purtătoare de mir, aceea care a adus aromate spre ungerea trupului Domnului. Mai mult decât atât, este chipul femeii credincioase care a rămas statornică lângă Mântuitorul până la capăt, când aproape toți ceilalți s‑au risipit. Termenul grecesc miroforos sau mirofora - purtătoare de miruri - străbate veacurile încă de la începuturile Bisericii, păstrând în el limpezimea unei mărturii puternice. În graiul nostru, cuvântul „mironosiță” a devenit mai familiar, când s‑a vorbit despre ucenicele Domnului, aceste suflete alese care au urmat cu credincioșie pașilor Lui.

Troparul Învierii în glasul al patrulea, pe care îl ascultăm în rânduiala sfintelor slujbe, amintește cu gingășie și adâncime de aceste femei, numindu‑le „ucenițele Domnului”. Este un cuvânt de o frumusețe rară, aproape uitat în limbajul de astăzi, dar care poartă o lumină duhovnicească aparte: ucenici și ucenice, deopotrivă chemați la ascultare, la iubire și la mărturisire.

Aceste femei au arătat nu doar o apropiere fizică, ci o credință plină de curaj și o iubire nestăvilită. Ele nu L‑au urmat pe Hristos doar în zilele de slavă sau în clipele de învățătură, ci mai ales în ceasurile pătimirii. Atunci când ucenicii s‑au risipit și s‑au ascuns, cuprinși de teamă, ele au rămas. Iar în prima zi a săptămânii, în zorii încărcați de taină, au pornit către mormânt, deși știau că acesta era păzit de soldați romani.

În vremea aceea, armata romană era resimțită în Țara Sfântă ca o prezență apăsătoare, greu de primit de către conducătorii religioși ai poporului. Totuși, tocmai sinedriul și fariseii au apelat la puterea romană, dându‑le bani soldaților, cum ne mărturisește Evanghelia. Iar când acești păzitori au venit la mai‑marii poporului, li s‑a spus să răspândească o minciună: „Mergeți în cetate și spuneți că ucenicii Lui, venind noaptea, L‑au furat pe când voi dormeați”.

Câtă neputință a adevărului refuzat se ascunde în aceste cuvinte! Cum ar fi putut dormi cei rânduiți anume să păzească mormântul, tocmai pentru a împiedica orice apropiere? Cum ar fi fost cu putință ca somnul lor să devină temeiul unei asemenea acuzații? În această încercare de a acoperi lumina, minciuna se arată fragilă, iar adevărul Învierii strălucește cu atât mai puternic.

Părinții Bisericii ne învață că Mântuitorul nu avea nevoie de îndepărtarea pietrei pentru a ieși din mormânt. El, Cel ce a biruit moartea, putea trece chiar prin piatra pecetluită, așa cum, după Înviere, a intrat la ucenici prin ușile încuiate. Evanghelia ne spune că, fiind aceștia adunați de frica iudeilor, cu ușile zăvorâte, Hristos a stat în mijlocul lor, ceea ce arată limpede că trupul Său înviat nu mai era supus legilor obișnuite ale firii și nu mai avea nevoie de deschideri omenești pentru a Se face prezent.

Cu toate acestea, piatra a fost dată la o parte. Nu pentru El, ci pentru Femeile Mironosițe, pentru ca ele să vadă cele dintâi că mormântul este gol, pentru ca ochii lor să se umple de uimire și de lumină, pentru ca inimile lor să fie cele dintâi care primesc vestea cea mare. Într‑o tainică răsplătire a credincioșiei lor, Mântuitorul li Se arată mai întâi lor. În zorii acelei zile, înaintea tuturor, Se arată Mariei Magdalena și îi încredințează o misiune sfântă: să vestească ucenicilor Învierea.

Cât de grăitoare sunt cuvintele pe care le primesc aceste femei: să spună ucenicilor și îndeosebi lui Petru! De ce această pomenire aparte? Pentru că Petru, cel ce fusese stâlp între Apostoli, se lepădase de Domnul. Ucenicii rămăseseră în legătura lor, dar el căzuse din această stare, rănit de propria slăbiciune. Nu mai era pomenit în același cerc, pentru că se depărtase prin lepădare.

Și totuși, chemarea îl ajunge din nou. Prin cuvântul adus de Mironosițe, Hristos îl caută și pe el, îl cheamă din căderea sa, îl ridică prin iubire. Un imnograf al Bisericii a surprins cu o adâncă sensibilitate această întoarcere a lui Petru, punând pe buzele lui cuvinte cutremurătoare, ca o rugăciune a inimii zdrobite:

„Oare mai chema‑mă‑vei încă ucenic sau iarăși mă vei arăta vânător adâncului, adică pescar? Primește‑mă pe mine, cel ce mă pocăiesc.”

În aceste cuvinte se adună nu doar durerea unui Apostol, ci nădejdea fiecărui suflet care a căzut și dorește să se ridice. Iar răspunsul lui Hristos, rostit nu prin cuvinte, ci prin însăși prezența Sa plină de milă, este o chemare necontenită: iubirea nu se retrage, ci ridică, nu osândește, ci reînnoiește, nu respinge, ci primește pe cel ce se întoarce cu inimă smerită.

Astfel, Mironosițele nu sunt doar purtătoare de mir, ci vestitoare ale luminii, martore ale Învierii și chipuri ale credinței neclintite. Prin ele, Biserica ne învață că adevărata frumusețe a sufletului stă în fidelitate, în curajul iubirii și în dorul de a rămâne lângă Hristos, chiar și atunci când piatra pare de neclintit, iar noaptea pare fără sfârșit.

Ucenițele Domnului nu s‑au lepădat de El nici o clipă, nici în ceasurile luminoase, nici în cele întunecate. De aceea, răsplata lor a fost una pe măsura iubirii: Mântuitorul le‑a întâmpinat pe ele mai întâi cu binecuvântare, le‑a așezat în inimă bucuria cea negrăită și le‑a rostit cuvântul care vindecă și întărește: „Pace vouă”. În acea clipă, ele au devenit, după frumoasa mărturisire a tradiției, „apostoli ai apostolilor”, apostola apostolorum, cele care au purtat mai întâi vestea Învierii către ucenici.

Și totuși, Evanghelia ne descoperă o durere: ucenicii nu le‑au crezut. Neîncrederea le‑a întunecat inimile pentru o vreme, iar, la întâlnirea cu Domnul Cel înviat, El i‑a mustrat pentru împietrirea lor și pentru lipsa credinței în această taină a vieții. Aici se descoperă o lecție adâncă: adevăratul ucenic nu se leapădă nici când Domnul este hulit, nici când este trădat, nici când pare înfrânt pe Cruce. Adevărata ucenicie rămâne statornică dincolo de toate tulburările, asemenea unei lumini care nu se stinge în bătaia vânturilor.

Cel care a scris despre aceste lucruri nu a făcut‑o din auzite, ci din trăire. A mărturisit cu propria inimă și cu propria mână, ca unul care a văzut și a rămas credincios până la capăt. Aceștia sunt ucenicii adevărați: cei care nu se leapădă în vreme de încercare, cei care nu fug în ceasul durerii. Și această taină nu se oprește doar la relația cu Dumnezeu, ci se răsfrânge în toate legăturile vieții: în prietenie, în rudenie, în toate acele legături sfinte care se dovedesc nu în liniște, ci în furtună.

Biserica a cunoscut, alături de Femeile Mironosițe, aceste purtătoare de mir și ucenice ale Domnului, nenumărate chipuri de femei care au slujit lui Hristos cu aceeași fidelitate. Încă din primele veacuri, diaconițele au fost asemenea unor făclii vii ale slujirii. Între ele strălucește Olimpiada, cea mai vestită diaconiță a antichității creștine, care a rămas neclintită alături de învățătorul ei, Ioan Gură de Aur, în toate suferințele și prigonirile lui. Deși era adesea privită cu ostilitate pentru că trăia altfel decât ceilalți, faptele ei de milostenie au străbătut nu doar societatea vremii, ci au ajuns înaintea lui Dumnezeu ca o jertfă bineplăcută. Iar dialogul ei cu marele ierarh rămâne una dintre cele mai luminoase pagini ale slujirii bisericești.

Au fost apoi împărătese evlavioase, adevărate ocrotitoare ale credinței, dintre care este de ajuns să o pomenim pe Sfânta Elena, care, la apusul vieții, a făcut nu doar descoperirea Sfintei Cruci, ci și nenumărate binefaceri pentru cei săraci și suferinzi. Alături de ea se înalță chipul împărătesei Pulcheria, una dintre cele mai evlavioase femei ale istoriei, sprijinitoare a Părinților de la marile Sinoade Ecumenice de la Efes și Calcedon, unde adevărul credinței a fost mărturisit cu putere.

Și cum să nu amintim de acele femei care, în Bizanț și în multe alte părți ale lumii, au coborât în deșertul suferinței omenești, acolo unde lacrima era hrană zilnică, și au adus mângâiere? Sau de marile doamne ale neamului nostru și ale altor țări, de femeile creștine care au zidit prin rugăciune și jertfă? Chipurile Emiliei, Antuzei, ale Monicăi - această mamă a lacrimilor neîncetate - rămân mărturie că rugăciunea unei mame poate schimba destine. Fiii acestor lacrimi nu puteau pieri, pentru că erau ținuți în brațele unei iubiri care nu încetează. Astfel de mame există și astăzi, ca o binecuvântare tainică a lumii.

Soborul atât de numeros al femeilor credincioase este lăudat de imnografii Bisericii, ale căror cuvinte ne‑au rămas în paginile Penticostarului. Între aceștia, Anatolie, din veacul al cincilea, și Teofan, Episcopul Niceei, două secole mai târziu, au țesut în cântări o adevărată cunună de laudă pentru dragostea lor neclintită. Iar sinaxarul constantinopolitan, desăvârșit în forma sa în veacul al zecelea, ne oferă o perspectivă de o adâncă frumusețe: prin plângerea Femeilor Mironosițe s‑a potolit plângerea strămoașei Eva, iar prin glasul lor Apostolii au primit vestea cea bună a Învierii.

Icosul slujbei ne poartă în atmosfera acelei dimineți pline de taină, când ele, mergând spre mormânt, se întrebau cu neliniște: „Cine ne va prăvăli piatra de la ușa mormântului?”. Iar când au văzut chipul îngerului și strălucirea veșmintelor lui, s‑au cutremurat și s‑au umplut de teamă, gândindu‑se să fugă. Dar glasul ceresc le‑a oprit: „Nu vă temeți. Cel pe care Îl căutați a înviat. Veniți de vedeți locul unde a fost pus. Și degrabă mergeți și vestiți ucenicilor că Mântuitorul a înviat din morți”.

În acest „nu vă temeți” se cuprinde toată Evanghelia Învierii: frica se preface în lumină, îndoiala în vestire, iar lacrima în bucurie. Iar Femeile Mironosițe rămân pentru noi chipul credinței care nu se clatină, al iubirii care nu se stinge și al curajului care biruie orice piatră a neputinței omenești.

La aceste adevăruri evanghelice - pe care mulți dintre fiii Bisericii le cunosc, iar unele femei creștine, cu inimă arzătoare de iubire pentru Dumnezeu, pentru fii, pentru familie și pentru cei încercați de suferință, le trăiesc în taina vieții lor, uneori mai adânc decât le pot rosti - se adaugă o pagină de o frumusețe rară din sinaxarul Bisericii noastre. Este o filă luminoasă, așezată ca o cunună de recunoștință întru cinstirea femeilor românce, chipuri de credință care unesc începuturile creștine cu vremurile apropiate nouă.

Aceste femei, atât trăitoare din vechime, cât și apropiate de vremurile noastre, ca niște făclii nestinse, au fost pentru unii dintre noi ocrotitoare nevăzute, rugătoare fierbinți înaintea lui Dumnezeu, iar pentru alții chiar rudenii de sânge și de duh. Cu bucurie și cu sfială aflăm că se găsesc printre noi nepoți și strănepoți ai unora dintre femeile recent canonizate de Biserica Ortodoxă Română, care, dacă ar fi fost încă în viață, ar fi purtat astăzi anii unei bătrâneți pline de har, unele depășind o sută de ani, altele mai apropiate de vremurile noastre, precum o smerită călugăriță de la Mănăstirea Pasărea și alte chipuri binecuvântate pe care le vom pomeni cu evlavie.

Sinaxarul ne spune că în Duminica a treia după Paşti cinstim cu bucurie ceata mucenițelor străromânce și românce, cunoscute și necunoscute, care și‑au pecetluit credința prin jertfa vieții lor, mărturisindu‑L pe Hristos cu prețul sângelui. Astfel, pomenim cu laudă pe Sfânta Muceniță Maxima din Singidunum și pe Sfânta Muceniță Anastasia din Sirmium sau Mitrovița, amândouă încununate cu mucenicia în vremea prigoanelor de la începutul veacurilor creștine.

Alături de ele strălucește ceata sfintelor mucenițe din Goția, din pământul vechii Dacii: Ana, Ala, Larisa, Moico, Mamica, Virgo și Animais, care, după ce au refuzat să se lepede de credința lor, au fost arse de vii în biserica unde se aflau la rugăciune împreună cu alți creștini. Jertfa lor rămâne ca o ardere de tot, o lumină care nu se stinge în memoria Bisericii.

Apoi o pomenim pe Sfânta Cuvioasă Muceniță Evloghia, care, propovăduind cu îndrăzneală în satele dunărene, a fost prinsă în satul Ulmeni din județul Călărași și bătută cu cruzime de prigonitori, încredințându‑și sufletul Mirelui Hristos în vremuri foarte apropiate de ale noastre (†1949).

În aceeași lumină a sfințeniei, Biserica prăznuiește și ceata monahiilor românce, flori înmiresmate ale pustiei și ale rugăciunii. Între ele se înalță chipul Sfintei Cuvioase Teodora, marea pustnică isihastă care s‑a nevoit în peștera din munții Sihlei, în tăcere și în nevoință, asemenea unei făclii ascunse lumii, dar văzută de Dumnezeu.

Se adaugă Sfânta Cuvioasă Mavra, ajunsă la o înaltă sporire duhovnicească, și celelalte nevoitoare din același loc binecuvântat, care au sfințit Poiana Maicilor prin lacrimile și rugăciunile lor. Sunt pomenite și Sfânta Cuvioasă Nazaria, și Sfânta Cuvioasă Olimpiada, ucenicele Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț, purtătoare ale duhului său de rugăciune și ascultare.

În chip de mamă și de monahie se arată Sfânta Cuvioasă Filofteia, trecută la Domnul în veacul al nouăsprezecelea, mama Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, care, după ce și‑a crescut copiii în rânduiala familiei, s‑a retras în liniștea mănăstirii, unind în viața ei dragostea de mamă cu jertfa monahală.

O altă lumină este Sfânta Matrona, care a viețuit în adâncă smerenie și a fost împodobită de Dumnezeu cu harismele rugăciunii și înainte‑vederii. Sfânta Cuvioasă Filotimia, mama Sfântului Cuvios Dometie cel Milostiv, a trăit sub povățuirea fiului ei, iar la plecarea din această lume sufletul ei s‑a înălțat ca o flacără serafică, după mărturia Sfântului Cuvios Porfirie Cavsocalivitul.

În vremuri mai apropiate, o pomenim pe Sfânta Cuvioasă Antonina, care a dobândit prin smerenie și evlavie darul rugăciunii inimii și chiar o tainică pace cu întreaga creație, îmblânzind animalele sălbatice. De asemenea, cinstim pe Sfânta Cuvioasă Elisabeta, care a pustnicit în munții Giumalău, primind de la Dumnezeu harisma rugăciunii neîncetate și darul facerii de minuni.

Toate aceste chipuri alcătuiesc o cunună de lumină în istoria neamului nostru. Ele sunt mărturia că sfințenia nu este departe, nu este străină, ci se naște și crește în mijlocul nostru, în tăcere, în lacrimă, în jertfă și în iubire. Sunt icoane ale credinței lucrătoare, ale nădejdii neclintite și ale iubirii care nu se stinge, chemându‑ne și pe noi să pășim pe urmele lor, cu inimă curată și cu dor de Dumnezeu.

Tot astăzi, aducem laudă și femeilor vlăstare domnești, chipurile luminoase care au slujit poporul cu înțelepciune și au viețuit în duhul Evangheliei lui Hristos, împodobindu‑și viața cu smerenie, răbdare și dragoste lucrătoare. În această cunună de lumină o cinstim pe Sfânta Cuvioasă Teofana Basarab din veacul al paisprezecelea, fiica marelui Voievod Basarab Întemeietorul, ca una ce a unit noblețea neamului cu noblețea sufletului.

O pomenim apoi pe Sfânta Cuvioasă Platonida de la Argeș, trecută la Domnul în veacul al șaisprezecelea, soția Sfântului Voievod Neagoe Basarab, care, după mutarea acestuia din viață, a ales calea monahismului în liniștea Schitului Ostrov, preschimbând durerea în rugăciune și jertfa în lumină.

Se înalță, asemenea unui stâlp de răbdare și credință, chipul Sfintei Maria Brâncoveanu, trecută la Domnul în veacul al optsprezecelea, care, după ce și‑a văzut soțul și cei patru fii martirizați la Constantinopol, a purtat crucea suferinței cu o credință neclintită, asemănându‑se dreptului Iov cel mult răbdător.

Alături de ea, o pomenim pe Sfânta Cuvioasă Elisabeta (Safta) Brâncoveanu, trecută la Domnul în veacul al nouăsprezecelea, care prin lucrarea ei filantropică a adus mângâiere multora, zidind biserici și mănăstiri și întemeind un spital ca loc de alinare pentru cei bolnavi. După moartea soțului ei, a îmbrățișat schima cea mare la Mănăstirea Văratec, sporind în nevoințele duhovnicești cu râvnă și smerenie.

În această zi de sărbătoare, aducem cântări de laudă și femeilor ortodoxe care și‑au sfințit viața prin fapte bineplăcute lui Dumnezeu. O cinstim pe Sfânta Anastasia Șaguna, mama Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, care i-a crescut în credința ortodoxă pe cei trei copii ai săi, în ciuda presiunilor și încercărilor vremii.

O pomenim pe Sfânta Magdalena de la Mălainița, care, înfruntând gerul, furtuna și arșița, străbătea drumuri lungi pentru a ajunge la biserică, unde citea și cânta la strană, păstrând nestinsă candela credinței în anii grei ai prigoanei.

Se adaugă chipul Sfintei Olimpiada din Fărcașa, mama Sfântului Cuvios Petroniu de la Prodromu, trecută la Domnul în veacul al douăzecilea, care a crescut opt copii în duhul iubirii de Dumnezeu și de oameni, împodobindu‑și viața cu virtuți alese.

De asemenea, o pomenim pe Sfânta Blandina de la Iași, care nu s‑a lepădat de Hristos nici în fața prigoanei sovieto‑comuniste, nici în fața suferințelor personale, răbdând deportarea și nedreptatea cu o nădejde neclintită în mila lui Dumnezeu.

Biserica aduce astăzi cinstire și acelor sfinte femei care, deși născute în alte ținuturi, au fost primite în conștiința poporului nostru ca ocrotitoare ale pământului românesc, prin prezența sfintelor lor moaște. Astfel, o lăudăm pe Sfânta Muceniță Tatiana, martirizată în veacul al treilea, pe Sfânta Mare Muceniță Chiriachi, care L-a mărturisit pe Hristos cu prețul vieții, pe Sfânta Cuvioasă Parascheva, marea ocrotitoare a Moldovei, care prin viața ei pustnicească a dobândit darul facerii de minuni, și pe Sfânta Muceniță Filofteia, copila cu inimă milostivă care a primit cununa muceniciei din mâna propriului tată.

Împreună cu toate aceste sfinte femei, cunoscute și necunoscute, aducem cinstire întregii lucrări tainice prin care Dumnezeu a luminat și a sfințit neamul nostru. Ne aducem aminte cu recunoștință și emoție de cuvioasele care s‑au rugat pentru români în vremuri de încercare, dar și de mamele noastre, cele care ne‑au învățat primele rugăciuni, care au aprins în sufletul nostru candela credinței și ne‑au învățat să iubim Biserica și pe aproapele.

Pentru toate acestea, Biserica Ortodoxă Română a rânduit ca, în această duminică, a treia după Sfintele Paști, să ne plecăm inimile nu doar înaintea Femeilor Mironosițe, purtătoare de mir și vestitoare ale Învierii, ci și înaintea femeilor românce iubitoare de Dumnezeu. Cu ale lor rugăciuni, să fim și noi păziți, întăriți și călăuziți pe drumul mântuirii, în lumina cea neapusă a lui Hristos.