Soborul Sfintelor Femei Românce; Sf. Mc. Chiril, Chindeu şi Tasie din Axiopolis (Cernavodă); Sf. Sfinţit Mc. Vasilevs, Episcopul Amasiei; Sf. Glafira

În această zi, în a treia duminică după Paști, când prăznuim sărbătoarea Sfintelor Femei Mironosițe, cele dintâi martore ale Învierii lui Hristos, Biserica Ortodoxă Română a rânduit ca să fie cinstite și toate sfintele femei de neam român sau cele care, deși de alt neam, s‑au nevoit pe pământul țării noastre: mucenițe, monahii, soții, mame, vlăstare domnești sau femei simple din popor, cunoscute sau necunoscute, precum și sfintele femei ale căror moaște se află în România.

Cinstim astăzi, cu aleasă bucurie, ceata mucenițelor străromânce și românce, cunoscute sau necunoscute, care și‑au dat viața mărturisind credința în Mântuitorul Hristos. Astfel, pomenim cu laude pe Sfânta Muceniță Maxima din Singidunum (Belgrad) (†304), care, pentru credința în Hristos, a primit moarte martirică împreună cu soțul ei, Sfântul Mucenic Montanus preotul, amândoi fiind înecați în râul Sava, în timpul persecuțiilor împăratului Dioclețian; pe Sfânta Muceniță Anastasia din Sirmium (Mitrovița) (†304), care, în timpul persecuțiilor aceluiași împărat roman, a fost arsă pentru credința în Hristos; pe Sfintele Mucenițe Ana, Ala, Larisa, Moico, Mamica, Virgo și Animais din Goția (Dacia) (†370), care, după ce au refuzat să se lepede de credința lor, au fost arse de vii în biserica în care erau adunate la rugăciune, împreună cu alți 19 Sfinți Mucenici, la porunca regelui goților, Iungurih; și pe Sfânta Cuvioasă Muceniță Evloghia de la Samurcășești (1908‑1949), care, predicând prin satele dunărene, a fost prinsă, în satul Ulmeni din județul Călărași, de huligani comuniști, care au bătut‑o cumplit, încredințându‑și astfel sufletul Mirelui Hristos.

Prăznuim astăzi și ceata monahiilor românce, cunoscute și necunoscute, care s‑au rugat și s‑au nevoit în mănăstiri, în pustii și în peșteri, în desăvârșită smerenie. Astfel, o cinstim pe Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla (sec. XVII‑XVIII), mare pustnică isihastă, care s‑a nevoit aspru în peștera din Munții Sihlei, neștiută de nimeni; pe Sfânta Cuvioasă Mavra de pe Ceahlău (sec. XVII‑XVIII), care a ajuns la mare sporire duhovnicească, fiind povățuitoare pentru multe maici care au ales să viețuiască pustnicește pe Ceahlău, în locul ce se cheamă astăzi „Poiana Maicilor”; pe Sfintele Cuvioase Nazaria (1697‑1814) și Olimpiada (1757‑1842) de la Văratec, ucenicele Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț, care au reorganizat viața de obște a maicilor din Moldova după rânduiala isihastă; pe Sfânta Cuvioasă Filofteia de la Pasărea (†1833), mama Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, care, viețuind în familie, a crescut patru copii, iar apoi, după moartea soțului, s‑a retras la mănăstire, ajungând la mare sporire duhovnicească; pe Sfânta Cuvioasă Matrona de la Hurezi (1852‑1939), care în desăvârșită smerenie a viețuit, fiind împodobită de Dumnezeu cu darul rugăciunii și al înainte‑vederii; pe Sfânta Cuvioasă Filotimia de la Râmeț (1896‑1989), mama Sfântului Cuvios Dometie cel Milostiv, care a viețuit sub povățuirea fiului ei, iar după adormire, sufletul ei s‑a înălțat ca un serafim la cer, precum a mărturisit Sfântul Cuvios Porfirie Cavsocalivitul; pe Sfânta Cuvioasă Antonina de la Tismana (1923‑2011), care a dobândit de la Dumnezeu, prin evlavia și smerenia ei, darul rugăciunii inimii și al îmblânzirii animalelor sălbatice; și pe Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea (1970‑2014), care a pustnicit în Munții Giumalău (Bucovina), primind de la Dumnezeu harisma rugăciunii neîncetate și darul facerii de minuni.

Tot astăzi aducem laudă femeilor vlăstare domnești care au slujit poporul cu înțelepciune, viețuind după Evanghelia lui Hristos. Astfel, cinstim cu evlavie pe Sfânta Cuvioasă Teofana Basarab (sec. XIV), fiica domnitorului Basarab I Întemeietorul, care a condus cu înțelepciune poporul bulgar alături de soțul ei, țarul Ivan Alexandru, apoi, mai târziu, a îmbrățișat viața monahală sub povățuirea Sfântului Teodosie Isihastul; pe Sfânta Cuvioasă Platonida de la Argeș (1487‑1554), soția Sfântului Voievod Neagoe Basarab, care, după moartea lui, a primit tunderea în monahism în Schitul Ostrov, având deosebită râvnă în ajutorarea sfintelor lăcașuri; pe Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu (†1729), care, trecând prin încercări cumplite, pierzându‑și soțul și pe cei patru fii, martirizați în 15 august 1714 la Constantinopol, a primit cu încredere în Dumnezeu toate suferințele, asemănându‑se astfel Dreptului Iov celui mult‑răbdător; și pe Sfânta Cuvioasă Elisabeta (Safta) Brâncoveanu (1776‑1857), care, prin lucrarea ei filantropică, a sprijinit mănăstiri și biserici și a construit un spital în care mulți și‑au aflat vindecarea, iar, după moartea soțului ei, marele ban Grigore Brâncoveanu, a primit tunderea în schima cea mare la Mănăstirea Văratec, având multă râvnă spre nevoințele duhovnicești.

Aducem alese cântări de cinstire astăzi și femeilor ortodoxe, care și‑au sfințit viața prin smerenie și fapte plăcute lui Dumnezeu. Astfel, prăznuim cu evlavie pe Sfânta Anastasia Șaguna (1785‑1836), mama Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, care s‑a străduit ca cei trei copii ai săi să fie crescuți în credința ortodoxă, în ciuda prozelitismului catolic din Ungaria; pe Sfânta Magdalena de la Mălainița (Serbia) (1895‑1962), care, prin ger, furtună și arșiță, suferindă fiind, străbătea un drum lung până la biserică, spre a citi și a cânta la strană, ținând aprinsă candela credinței în timpul prigoanei comuniste; pe Sfânta Olimpia (Olimpiada) din Farcașa (1880‑1967), mama Sfântului Cuvios Petroniu de la Prodromu, care a crescut opt copii, în inimile cărora a sădit din pruncie dragostea de Dumnezeu și de oameni, fiind împodobită cu multe virtuți; și pe Sfânta Mărturisitoare Blandina de la Iași (1906‑1971), care nu s‑a lepădat de Hristos nici în fața autorităților sovietice comuniste ce au deportat‑o în Siberia pentru 15 ani, nici în fața propriului fiu, care a izgonit‑o din casa lui, răbdând toate cu încredere în mila lui Dumnezeu.

De asemenea, aducem cinstire astăzi și sfintelor femei care, deși s‑au născut în afara României, au fost asimilate de conștiința populară ca sfinte românce, întrucât ocrotesc de secole pământul românesc prin moaștelor lor. Astfel, aducem laudă Sfintei Mucenițe Tatiana de la Craiova (†225), care s‑a născut la Roma și, mărturisind pe Hristos, după multe chinuri, a fost decapitată; Sfintei Mari Mucenițe Chiriachi de la Huși (282‑303), care s‑a născut în Nicomidia (Asia Mică) și, pătimind chinuri grele pentru credința în Hristos Dumnezeu în timpul împăratului Dioclețian, și‑a încredințat sufletul în mâinile lui Dumnezeu; Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași (sec. XI), care s‑a născut în Epivata Traciei aproape de Constantinopol și, nevoindu‑se în viața pustnicească, a dobândit de la Hristos darul facerii de minuni; Sfintei Mucenițe Filofteia de la Argeș (1206‑1218), care a viețuit aproape de Târnovo în Bulgaria și, fiind cuprinsă de dragostea față de Hristos și de oameni, împărțea celor săraci din hrana tatălui său, iar acela, văzând‑o, uitând de dragostea părintească, a aruncat cu un topor spre ea, copila primind astfel cununa muceniciei. Dimpreună cu acestea, aducem cinstire și tuturor celorlalte sfinte femei de neam român, cunoscute și necunoscute, care au luminat și sfințit poporul nostru cu viețuirea lor sfântă.

Pentru ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește‑ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

***

Sfinţii Mucenici Chiril, Chindeu şi Tasie din Axiopolis (Cernavodă) au suferit moarte mucenicească pentru credinţa creştină în anul 304 în data de 26 aprilie. „Moaştele lor au fost luate de creştini şi îngropate cu cinste, iar după ce au încetat persecuţiile, deasupra mormântului lor s‑a construit o biserică mare, devenită loc de închinare al credincioşilor, în care sfintele moaşte săvârşeau neîncetate vindecări şi minuni” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul VIII, luna aprilie).

Sfântul Sfinţit Mucenic Vasilevs, Episcopul Amasiei (†322), şi Sfânta Glafira (sec. IV). Sfântul Vasilevs a păstorit în Amasia în vremea domniei împăratului Liciniu (308‑324), care conducea Imperiul Roman alături de cumnatul său, Sfântul Constantin cel Mare. Liciniu stăpânea partea răsăriteană a Imperiului Roman. Iniţial a fost favorabil creştinilor. Cu timpul a sprijinit păgânismul declanşând o persecuţie împotriva creştinilor. Soţia sa, Constanţia, sora împăratului Constantin cel Mare, avea în slujba ei o creştină frumoasă ce se numea Glafira, originară din Italia. Împăratul Liciniu „s‑a aprins de poftă asupra ei”. La sfatul împărătesei, Glafira a răspândit vestea că este bolnavă şi aşa a părăsit reşedinţa imperială. A plecat spre Armenia cu ajutorul creştinilor şi prin grija împărătesei. Pe drum s‑a oprit în oraşul Amasia din Pont. Aici a cunoscut comunitatea creştină şi pe Episcopul Vasilevs. Ea a rămas aici o vreme. A descoperit taina plecării ei de la reşedinţa imperială Episcopul Vasilevs. Acesta a păstrat taina ei. Glafira a ajutat financiar la ridicarea unei biserici în Amasia şi a cerut ajutor şi împărătesei, care a trimis ajutoare Episcopului Vasilevs pentru această zidire. Corespondenţa trimisă împărătesei de Glafira a fost descoperită de oamenii împăratului care l‑au anunţat pe acesta. Liciniu a ordonat ca Episcopul Vasilevs şi Glafira să fie aduşi în lanţuri la Nicomedia, unde rezida el. Înainte de a ajunge ordinul împăratului, Glafira a trecut la Domnul, de aceea la Nicomedia a ajuns doar Episcopul Vasilevs, care a fost închis în temniţă. Adus înaintea împăratului, a refuzat să părăsească credinţa creştină, iar acesta a ordonat să fie omorât prin decapitare. După ce i s‑a tăiat capul, trupul său a fost aruncat în mare, de unde creştinii l‑au recuperat şi l‑au înmormântat cu mare cinste.