Creștinismul și educația europeană

Religia creștină, odinioară regina culturii medievale, devine din ce în ce mai vădit astăzi cenușăreasa învăță­mântului european. Fă­râ­mițată confesional și secularizată tot mai mult, Europa zilelor noastre își pierde parcă seva creștină, înlocuind treptat cultura ei de veacuri cu idoli și apucături ce nu o caracterizau până mai ieri. Mentalitatea concurentului pe viață înlocuiește caduca de acum smerită cugetare, iar bunul-simț este strivit de o așa-numită „emancipare sexuală” a încă cruzilor copii de școală. ­Despre marea responsabilitate ce ne revine tuturor în educația românului creștin de mâine ne-a vorbit pr. lect. univ. dr. Vasile Pop, cadru ­didactic la Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” (UVVG) din Arad.

Care este actualmente starea predării religiei în Europa?

La ora actuală în Europa există trei modalități de a se preda religia. Prima este: „a învăța religie” (learning Religion). „A învăța religie” înseamnă predarea religiei într-un mod confesional. Fiecare confesiune prezintă copiilor din comunitate valorile respectivei religii. Ei sunt învățați cu aceste valori, cunosc religia lor și, în paralel, neostentativ și nu într-un mod antagonic, învață și despre celelalte religii. A doua formă este „a învăța despre religie”. Este sistemul care se practică în unele state, unde problema religiei este abordată din punct de vedere istoric, doctrinar, antropologic, un fel de istorie a religiilor, dar fără să se facă educație religioasă pentru o anumită religie. O a treia formă de a preda religia este „a învăța pentru religie”. Este felul în care se face educație religioasă în școlile vocaționale, în seminariile teologice, în facultățile de teologie, unde religia, cu tot ce înseamnă educația religioasă, se aprofundează, se explică în așa fel încât religia să poată să așeze în educabil în mod integral toate dimensiunile, pregătindu-l pentru slujire, pentru apostolat. 

În Europa, foarte puține țări practică „a învăța religie”. Foarte multe fac „a învăța despre religie”. De exemplu, în Italia, precum și în anumite cantoane din Elveția, se face religie în mod confesional. Acolo unde copilul nu este de confesiunea în care se face religia, el este acceptat la ora de religie, iar profesorul ține seama de particularitățile lui. Se evită îndoctrinarea, lucru care se întâmplă și la noi. Pentru că și la noi sunt foarte multe cazuri, și din motive educaționale, dar și din motive de ordin practic. Dacă ai niște catolici într-o comunitate în care sunt 90% ortodocși, decât să stea și să nu frecventeze ora de religie, mai bine îi aduci la tine, dar vei ține cont întotdeauna de ei. Nu o să-l silești să-și facă crucea așa, când știi că el și-o face invers. Acestea sunt motivele educaționale. Dar sunt și motive practice: dacă ai într-o clasă de 25 de elevi 14 ortodocși, 3 catolici, 2 reformați, 3 neoprotestanți, ai înnebuni școala aceea dacă i-ai fragmenta pe toți. Școala găsește întotdeauna modalități. Atunci când se dorește, se găsesc și soluții.

Este Europa datoare creștinismului pentru cultura și civilizația ei?

Întreaga cultură și civilizație europeană datorează enorm acestei pedagogii și educații creștine, pentru că nu există o educație superioară educației creștine. Educația creștină a generat cultura și progresul în Europa. Și alte religii sunt generatoare de cultură și progres. Dar să vorbești astăzi în Europa despre cultură, despre știință, despre viață universitară, când toate acestea au fost opera Bisericii, și să omiți termenul de creștin și pe Hristos din această ecuație deja este o provocare. Pe aceste coordonate trebuie așezată orice discuție despre educație. Nu mă refer în mod singular la educația religioasă, ci toată educația, componentă esențială a existenței noastre. 

Unii au considerat că educația este un stadiu, o etapă în devenirea umană. Mircea Eliade, în Tratatul de istorie a religiilor, spune: „Nu-i așa! Nu este o etapă, un stadiu! Educația este însăși natura umană!” Poți astfel să spui că un om într-atât este sau nu om în măsura în care el este educat, și mai ales în măsura în care este educat religios. Și așa este! Din păcate, noi astăzi cotrobăim așa... prin sertarele educației ca să găsim maniere, modalități, posi­bi­li­tăți de a ne edifica și de a ne pu­ne la punct în acele resorturi care produc un profit imediat, și mai ales material. Este dureros să constați lucrul acesta, nu numai așa... teoretic, ci concret, în educa­ția din familie. Observi cum pă­rin­ții îl îndrumă pe copil să fie pu­ternic, să nu se lase, să fie viteaz, să înfrunte; este deprins cu tot felul de competiții, în care el trebuie să fie primul. Crește mai mărișor și apucă pe jocuri... Nu mai există astăzi povești cu zâne, nu mai există Prâslea cel voinic și merele de aur. Există Batman, există Spiderman, există tot felul de filme în care se ucid unii pe alții, în care este erou cel care învinge, nu contează cum. După care crește mai măricel. Ajunge în școală, iar acolo tot ceea ce el a de­prins până acum iese la su­pra­fa­ță. Psihologii spun că acolo el simte nevoia să se exprime, să co­pie­ze și să arate. Imediat se for­mea­ză o piramidă, de la vârf până jos, în care fiecare se bate să fie poziționat cât mai sus. Cel care este neajutorat, sau cu un temperament melancolic, contemplativ, este pierdut. Ajung la o vârstă mai mare, spre clasa a VII-a, a VIII-a, a IX-a. Acolo se întâmplă o dramă, pentru că, dacă nu s-au autoeducat, sunt educați de cei mai mari într-un dispreț profund, ar zice omul religios, față de moralitate, față de corpul lor. Adoptă anumite deprinderi, începând cu droguri, fumat, alcool și sex. Foarte greu! Cei care vin cu o educație în care aceste lucruri sunt damnate ajung să se considere excluși din colectivitate, lucru care la liceu deja se simte. Vin la spovedanie tinere și spun: „Sunt timorată. Colegele râd de mine că vin la biserică, că mă rog, că nu mi-am început viața intimă”. Toate aceste realități și aspecte sunt și trebuie să fie în preocuparea Bisericii, a educatorului, iar când vorbesc de educator, acesta este prin excelență preotul și profesorul de re­ligie. Dacă ei nu mai fac educa­ție, atunci nu mai face nimeni! E destul de dificil astăzi să faci educație, sau cel puțin să o faci într-o continuitate, în viziunea înaintașilor.

Ce atitudine este cea mai potrivită față de încercarea impunerii educației sexuale în școală? 

Sunt total împotrivă. Pentru a face educație sexuală în școală așa cum se plănuiește să se facă înseamnă pur și simplu a strivi orice sentiment de pudoare, pudoare pe care părinții și bunicii noștri, care nu se exprimau așa de elevat ca noi, o numeau „bun-simț” sau „rușine”. Nu mai au nici o rușine!

Nu aceste aspecte ar trebui să intre în centrul preocupărilor școlii, ci moralizarea generației și culturalizarea ei. Școala este într-o competiție astăzi, cu mijloacele non-formale și cu cele informale de educație. Educația se realizează într-un cadru formal, la școală, unde există o formă institu­ți­o­na­li­za­tă, într-un cadru non-formal prin toate celelalte instituții, și într-un cadru informal. Școala este într-o competiție. Dacă nu faci educația cum trebuie într-un cadru formal, școala riscă să piardă, generația tânără fiind educată de celelalte medii. Omul își deprinde educația în aceste trei cadre, că vrea sau nu. Problema este cât și cum, mai ales în mediul non-formal și informal. Și educația străzii tot educație este, dar este o educație deviată, cu care școala se luptă. Uneori nu câștigă școala, din păcate. Câștigă strada.