Cu chef sau fără chef?

Românii sunt un popor cu o tradiţie culinară puternică. Aceasta include, inevitabil, influenţe ale bucătăriilor mai multor popoare cu a căror istorie s-a împletit a noastră. Nu e nimic inconfortabil că, de pildă, sarmale se fac și în Turcia, Ungaria, Bulgaria, Serbia, Macedonia sau Grecia, ba şi în Palestina, Iordania, Siria ori Liban. Ori că tradiţionala noastră mămăligă e la fel de tradiţională în Ungaria, Savoia, Elveția, Austria, Croația, Slovenia şi Corsica până în Brazilia, Argentina, Ucraina, Uruguay, Venezuela și Mexic!

Gospodinele române, mai ales cele din mediul rural, unde tradiţiile, inclusiv cele culinare, se păstrează cel mai bine, nu au nevoie de nici o carte de bucate - deși unele dintre ele, precum celebrul volum al Sandei Marin, au cunoscut un succes impresionant - și nici de numeroasele emisiuni TV în care bucătari bărbați explică producerea unor sofisticate mâncăruri.

Doar că la bucatele care folosesc scoici, melci și condimente exotice se pare că nu mai mergea numele banal de bucătar, așa că l-am importat pe cel de chef, o prescurtare romgleză a denumirii de bucătar-șef, care produce o dublă confuzie lingvistică, întrucât pronunția șef trimite la ierarhii (cum ar fi să vă vedeți directorul preparând un sos?), în vreme ce scrierea chef are conotații de petrecere - e drept, însă, un chef serios presupune și mâncare. Poftă bună!