Cu scaunul rulant, de la Lugoj la Beijing

Vasile Stoica este unul dintre puţinii români care au intrat în Cartea Recordurilor. Şi nu oricum, ci în scaunul rulant. În ultimii 15 ani, a parcurs pe două roţi zeci de mii de kilometri în jurul lumii, participând la diverse competiţii naţionale şi internaţionale. Graţie voinţei, perseverenţei şi încrederii în forţele proprii, Vasile călătoreşte şi se bucură de frumuseţile acestei lumi, asemenea unui om normal. Handicapul care îl ţintuieşte în scaunul cu rotile nu este o piedică pentru spiritul aventurier al sportivului, care a traversat Ungaria, Germania, Franţa, Canada, Statele Unite (coasta estică şi 500 km pe coasta vestică), Australia (coasta estică, de la Melbourne la Cairns), Egipt, Turcia şi Bulgaria. De curând, Vasile Stoica a luat startul oficial în turneul „Roţile curajului“, având ca ţintă finală Jocurile Paralimpice de la Beijing. La eveniment au participat ambasadorul Marii Britanii în România, Excelenţa Sa Robin Barnett, şi comentatorul sportiv Cristian Ţopescu. Te pregăteşti să pleci într-o călătorie de trei luni de zile. În aceşti 12.000 km vei trece prin ţări cu o infrastructură mai puţin dezvoltată, cu accesibilitate redusă în hoteluri pentru cei ca tine, aflaţi în scaun rulant. Cu se deosebeşte acest traseu de cele pe care le-ai parcurs în anii anteriori? Cred că acest turneu va fi mult mai dificil decât anterioarele, deoarece ţările incluse în traseu sunt mai puţin dezvoltate din punct de vedere al accesibilităţii instituţiilor şi a locurilor publice (moteluri, hoteluri). O altă problemă pentru cei în scaun rulant sunt bordurile. Ce te impulsionează să te aventurezi de unul singur într-o lume necunoscută, pe cât de exotică, pe atât de plină de pericole, la tot pasul? În primul rând, doresc să-mi demonstrez mie însumi că pot. Îmi place aventura, îmi place lumea, sunt curios să văd cum trăiesc persoanele cu dizabilităţi în ţări mai sărace, comparativ cu Occidentul. Pe scurt, e vorba de dorinţa de cunoaştere. Apoi, doresc să încurajez persoanele cu dizabilităţi din România, pentru că sunt foarte mulţi care stau în casă, le e jenă să iasă pe stradă, să facă sport, să se integreze în societate. Şi noi suntem oameni şi nu ar trebui să existe diferenţe de percepţie. Sunt atât de evidente aceste diferenţe? Da, ele există. De multe ori, eşti tratat drept un cerşetor, când lumea te vede pe stradă în cărucior. Apoi e vorba de accesibilizarea instituţiilor şi a locurilor publice. Indiferenţa e foarte mare, ceea ce pentru mine înseamnă o formă de discriminare, de vreme ce nu ne este permis accesul peste tot, asemenea celorlalţi oameni. Şi eu vreau să intru într-o bancă, şi eu vreau să cumpăr ceva de la magazin şi ca mine sunt foarte mulţi. Eşti un exemplu de voinţă, de perseverenţă. De unde puterea de a trece peste toate? Sunt un optimist, chiar dacă nu am fost ajutat prea mult de părinţi; am fost lăsat într-o instituţie publică pe vremea lui Ceauşescu, unde am făcut şi o şcoală. Mi s-au făcut 13 operaţii fără să fi fost necesar, dar am trecut peste toate şi am reuşit să mă descurc cât de cât în viaţă. Aventura, între senzaţional şi pericol Povesteşte câteva momente grele prin care ai trecut în călătoriile tale. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să rămân fără apă pe traseu, mi-era gura foarte uscată şi nimeni nu mă oprea să mă întrebe dacă mi-e sete. Au fost momente dificile, când mă întrebam de ce fac eu asta, de ce mă chinui atât. Apoi, mergând în Chicago, pe stradă, în aglomeraţie, a fugit cineva pe lângă mine, mi-a ţâşnit din spate, a trecut prin faţa mea şi, la un moment dat, am auzit o împuşcătură. Cineva din spatele meu îl împuşcase. Glontele a trecut pe lângă mine. Un alt moment, în Texas, prin deşert, pe Route 66, era o porţiune foarte mare de drum unde nu era circulaţie, mergeam liniştit, când, la un moment dat, am văzut că sare ceva la mine. Era un şarpe cu clopoţei. A scuipat venin pe rucsac şi pe mână, nu m-a atins, m-am oprit, i-am făcut o fotografie şi mi-am văzut de drum. Când am ajuns în următoarea localitate, le-am povestit celor de la motel ce s-a întâmplat şi mi-au zis că am avut mare noroc. Dacă eram muşcat, muream în cel mult jumătate de oră. Care este cea mai frumoasă amintire din expediţiile făcute? Sunt multe, dar îmi amintesc de ultima, cu ocazia turneului din România până la Capo Finistere, Spania. Acolo, într-o comună din nord-estul Spaniei, punctul final al traseului, de unde urma să mă întorc în Germania, am fost primit cu foarte mare căldură. Toată comuna s-a adunat acolo; practic, era ca un fel de festival. Am fost aplaudat, ovaţionat şi cât timp am stat acolo, mă oprea lumea pe stradă să-mi vorbească. Cum decurge o zi de maraton? Plec de dimineaţă din locul în care am dormit peste noapte şi, în funcţie de numărul de kilometri pe care trebuie să-i fac în ziua respectivă, plec de la 6-7 dimineaţa şi merg până seara. Înainte de a se întuneca, îmi caut un loc unde să mă odihnesc. De obicei, aleg motelurile, pentru că sunt mai ieftine. Nu iau cu mine mâncare, doar băuturi energizante, apă, sucuri şi, pe traseu, când mi se face foame, mă opresc undeva, mănânc şi merg mai departe. „Îmi place în România, dovadă că m-am întors“ Cum reacţionează oamenii pe care îi întâlneşti întâmplător pe stradă în oraşe sau localităţile mai mici? Cei mai mulţi mă privesc cu admiraţie, pentru că nu oricine se încumetă să plece la un drum aşa de lung cu un băgăjel atât de sumar (două schimburi de haine, trusă medicală, trusă igienică, o alta de reparat căruciorul, în cazul în care apar eventuale defecţiuni, un aparat foto, o cameră video, costum de ploaie). Care a fost locul care te-a impresionat cel mai mult? Mi-a plăcut foarte mult în Australia, când am fost în turul lumii. În perioada când la noi era iarnă, acolo era vară. Oamenii au fost foarte primitori, relaxaţi. Nu am văzut om stresat pe stradă, cum vezi în America sau în Europa. Nu ti-ar fi plăcut să rămâi în Australia? Probabil că pentru o perioadă mai lungă m-aş fi simţit mai bine în Australia decât în America, spre exemplu. Mie în România îmi place, ca dovadă că m-am întors. Ce găseşti în România şi n-ai găsit în alte ţări? Aici mi-am petrecut cei mai frumoşi ani, cei ai adolescenţei, aici am foarte mulţi prieteni. E locul unde mă simt în largul meu şi mă simt şi util. Lucrez la o organizaţie pentru persoane cu dizabilităţi, la un centru de protezare pentru amputaţi. În America, viaţa ar fi fost mai lejeră dintr-un anumit punct de vedere, dar tot nu mi-ar fi plăcut. ▲ Românul din Cartea Recordurilor Sportivul Vasile Stoica a plecat pe 24 mai de la Lugoj spre Beijing, într-un scaun cu rotile, pentru a participa la Jocurile Olimpice pentru Persoanele cu Dizabilităţi. El va străbate peste 12.000 km până în septembrie în scaunul rulant, încercarea sa nefiind prima de acest gen. Vasile Stoica este unul dintre puţinii români care au intrat în Cartea Recordurilor (în 2001, pentru cea mai lungă distanţă străbătută în scaunul cu rotile pe durata a 24 de ore - 132 km). În ultimii 15 ani, a parcurs zeci de mii de kilometri în jurul lumii în scaunul rulant şi a participat la diverse competiţii naţionale şi internaţionale. Preşedinte al Clubului Sportiv al Handicapaţilor Fizic din Lugoj, Vasile practică baschetul, tenisul de masă şi pescuitul şi este pasionat de web-design, fotografie şi pictură. Vasile Stoica s-a născut în luna iunie a anului 1970 la Măguri-Răcătău, judeţul Cluj, într-o familie săracă, cu 7 copii. Diagnosticul la naştere a fost: paraplegie congenitală. De la un an până la şapte ani, a stat mai mult prin spitale, suportând 13 operaţii la membrele inferioare, care nu l-au ajutat, el fiind condamnat să-şi petreacă tot restul vieţii într-un scaun cu rotile. Copilăria şi-a petrecut-o la Căminul Şcoală nr. 9 din Jucu de Sus, judeţul Cluj, unde, până la vârsta de 14 ani, nu a avut un cărucior cu rotile. În 1992, începe să practice sportul în fotoliu rulant. În perioada mai 1998-mai 1999, Vasile Stoica devine prima persoană cu handicap din România care face înconjurul lumii într-un cărucior cu rotile.