Cu Școala pe mediocritate călcând!

Un articol de: Pr. Prof. Dr. Constantin Necula - 28 Septembrie 2020

Suntem prinși într-o lume a fricii și deconectării de la Dumnezeu. Un soi de uragan secularist trece peste sufletele noastre și Biserica nu poate ține drept adevăr sloganul la modă: scapă cine poate! Ea știe din experiența ei de secole, exigent coagulată în Tradiție, că nu pot scăpa decât virtuoșii fericiți, dispuși să facă țintă de viață din taina Împărăției lui Dumnezeu. Cum să exprimi acest adevăr într-o lume a post-politicului și post-științei? Cum mai putem converti la Adevăr copiii cărora li se vând valori ieftine pe post de valori unice și inalienabile? Cum putem aduna energiile umane în numele Adevărului Evangheliei dacă nu altfel decât propunându-ne mărturia modului de viață?

Efortul începutului acestuia de an nu este legat de metodologia școlii-hibrid ori de anxietatea socială care se auto­denunță sub chipul „sindromului de cabană” - oamenii preferând izolarea deja, tot mai mult - și nici de protocoalele sanitare care au excedat în comportamente dificil de catalogat. Ci în realcătuirea și recalcularea compozitului din aliajul cultural prin care școala mai poate vindeca mediocritatea. Ori măcar o poate limita în generare. Nu doar în spațiul preuniversitar. Efortul de a limita politizarea ori ideologizarea învățămân­tului pentru a nu destructura plasa de siguranță constituită din nodurile morale prin care școala mai rezistă face parte integrantă din acest scenariu al vindecării Ţării de proletcultismul mediocrității dezvoltat metodic.

Scriu aceste rânduri după primele săptămâni de școală și în ultima săptămână de vacanță a studenților. Cadrele didactice nu au avut timp de odihnă și începe să se simtă deja o tensiune ilogică. Familiile s-au constituit în cercuri de presiune la adresa școlii. Profesorii au crescut și ei tensiunea în comunitatea-clasă, iar ministerul se supune regulii presiunii crescânde din societate. Imaginea din primele zile de școală care mă cotropește este aceea a unei învățătoare care-și ascunde după mască lacrimile și ne zice tuturor celor prezenți: nu pot așa! Obișnuiți să-și arate sentimentele și să empatizeze la sentimentele copiilor, dascălii trec printr-o cumplită dezumanizare. Nici unul nu ar rezista la catedră dacă n-ar iubi copiii. Or, tocmai lucrul acesta este limitat acum. Școala are menirea de a oferi un spațiu de respirație-altfel copiilor și oamenilor săi. Un spațiu al reclădirii demnității prin valorizarea vocațiilor. Un loc și un timp al creșterii fără dureri de creștere induse din afara procesului de creștere.

Un an școlar hărtănit de COVID-19 ne-a învățat deja că putem debavura liniștiți programele școlare și că ora (materia) e profesorul. Că fără aport personal școala nu există. Așa cum feedback-ul examenelor din anul acesta ne-a dovedit că putem să fim bacalaureați ori admiși la un liceu și cu mai puțină materie ­în programe și putem deveni studenți de valoare - zic eu - și dacă nu parcurgem întreaga propunere de științe ori metaștiințe propusă în laboratoarele metodice ale învățământului. Fără a diminua cu nimic nevoia de a crește în laturile bunului-simț informal. Fără a-mi ­îngădui să trec în plan secund vreo materie. Dar amintind mereu că în situații de criză se vădesc caracterele și oamenii dispuși să iasă din comoditate și mediocritate. Care voiesc să lupte pentru conținuturile adevăratelor întrebări ale adevăratei cunoașteri.

Biserica s-a pliat cu mult bun-simț pastoral pe situația de criză și a reușit, ne-o dovedesc sondajele din preaplin, să iasă ca o icoană de pedagogie socială din conflictul - tot mai vădit fals - cu multiculturalismul ori transdisciplinaritatea lumii cunoașterii. Mesajul ei rămâne ferm. Nu poate fi educat omul-rupt, omul fracturat de interese obscure. Ci omul întreg. Omul trup și suflet. Omul-persoană. Și orice dezechilibrare de acum dinspre latura educațională devine extrem de periculoasă pentru viitorul de azi al Țării. Pentru că viitorul acesta este înrădăcinat în efortul făcut azi pentru ieșirea din alienare la care nădăjduim de atâta timp. Școala rămâne ancorată în spiritual, altfel piere. Ne-o dovedește apelul la spiritualitate pe care îl fac toți oamenii marcanți ai lumii științifice care nu pot vindeca de frică o lume doar prin vaccinări ori campanii de medicamentare. Ne-o dovedește viața cotidiană. Inclusiv a celor dimpreună trăitori cu noi ai vieții de zi cu zi. Locuitorii aceleiași planete. Care refuză utopiile ideologic ori Absurdistanul, propus ca alternativă României. Care în izolare au redescoperit rugăciunea și citirea Scripturii. Care au reconfigurat în viețile lor programele de viață duhovnicească pe care le uitaseră. Ori pe care nu apucaseră să le încropească. Obsesia materială s-a vindecat prin șocul opririi din maratonul ucigaș la care mulți se supuneau pentru un mai bine lipsit de Bine.

Sunt gândurile începutului de an şcolar. Un an definitoriu pentru viețile noastre și ale generațiilor ce vin. Un an-fantomă tocmai s-a încheiat. Zici că nici nu am trăit viața noastră. Iar lupta de a nu-l socoti pierdut s-a dus cu întregul bagaj de rezistență și optimism. Aliatul fundamental al familiilor în acest efort a fost Școala și alături de ea Biserica. Nu instituționale, neapărat. Ci mai ales construcții mentale de rezistență. Părinții, rezolvând integrale ori parcurgând lecturi școlare, au reintrat în pielea personajului de care le era teribil de dor chiar dacă nu recunoșteau: copilul din ei. Puștiul ascuns în toate actele de curaj prin care-și angajaseră libertatea în multe momente din viața profesională. Suntem încă funcționali și pentru că Școala a învățat - poate tocmai de la Biserică - să nu se predea! Ținta educației trebuie menținută: nici un compromis major cu mediocritatea. Evitarea transformării mediocrității în unitate de măsură a vieții. Mediocritatea. Boala socială cea mai nenorocită a anilor din urmă. Vădită în locurile cele mai neașteptate. Nici un compromis cu jumătatea de măsură în exigența iubirii, singura care rodește în toamnele de lumină ale Școlii. Generații de-a rândul am fost crescuți să iubim Școala asemeni unei ființe vii. Zicem încă: Mergem la Școală! Nu ca la un Priveghi cultural, ci ca la o Nuntă, ca la o provocatoare de sens Liturghie a valorilor.

A reașeza în azimut corect cultura Școlii înseamnă a nu ucide sufletul ei care este copilul-tânărul. Harap-Albul devenirii noastre duhovnicești. Biserica poate restaura încrederea în Şcoală - uneori chiar împotriva unora dintre cei care se aciuiesc prin școli. O poate face în decență și din mărinimia pe care i-o conferă Duhul Sfânt. Învățătorul deplin. O poate face și reafirmând modelul-etalon al școlii. Construcția de cultură din care Dumnezeu și familia nu pot lipsi doar pentru că așa dictează interesele de finanțare ori deciziile de circumstanță.

Istoria pe care Biserica o are cuprinsă în arhive și cărți, în propriile manuale și în propria metodă de educație trebuie respusă generațiilor noi de educatori și părinți, noilor generații de slujitori ai altarelor. Pedagogia propusă de Biserică Țării, secole, a salvat Școala. Un Petru Șpan sau Ioan Popescu - cu toată pleiada de herbartieni ai școlilor confesionale românești din Imperiu - sunt modele vii ale unei educații fluente și fundamental dăruite copilului român veacuri la rând. Iar discursul pedagogiei sociale propus prin Biserică este încă nedepășit de emisia nici unei alte instituții culturale. Nu avem de ce ne complexa dinaintea marilor sisteme de educație ale lumii decât pentru nemunca racordată la idealurile educaționale pe care le-avem sub ochii minții. Mereu reafirmate de pedagogia românească autentică. Generațiile profesionale de azi sunt entuziaste dinaintea schimbărilor de sistem care văluresc peste noi. Puțini știu că acestea au fost, cândva și nu foarte demult, linia de forță a mărturiei pedagogice a Bisericii. O Biserică prin care a ajuns în conștiința poporului Învierea nu poate lipsi din educația propriului său popor. Golite de sensul dat de mărturia spirituală inclusivă, sistemele educaționale eșuează în lamentabile încercări fără sens asupra sufletelor copiilor noștri și asupra oamenilor Școlii. Iar școala devine un taluz de mediocritate.