Culesul viilor, la vremea omului ieşit din limitele sacrului

"Vinul este un emisar neserios: eu îl trimit în stomac şi el se duce la cap!", spunea cu vreo opt veacuri în urmă Judah ben Solomon Harizi (1170-1235), ultimul reprezentant al epocii de aur a poeziei ebraice spaniole. Această constatare autoironică pare a nu-şi fi alterat mesajul, de vreme ce şi astăzi mulţi conaţionali de-ai noştri nu văd în vin decât o inefabilă plăcere de a se bucura de euforiile pe care rătăcitorul emisar le produce la cap. Cine se mai gândeşte şi la seriozitatea vinului? La faptul că viţa-de-vie, lucrul acesteia şi vinul se înscriau la români, până de curând, în coordonatele sacrului?

E vremea strugurilor. Din podgorii, vântul poartă aromele Raiului şi-un freamăt tainic, plăcut, vesteşte satele că a sosit clipa culesului viilor. Aiurea! Zac butucii cu ciorchinii gata să plesnească aşteptându-şi culegătorii. Fermierii se dau de ceasul morţii că le rămân recoltele neadunate, că se "alterează calitatea licorii", din cauză că nu au cu cine s-adune strugurii. Şi asta în timp ce birturile sunt pline de şomeri care-şi fac veacul închinând cât îi ziulica de mare, pahar după pahar, trăscăul contrafăcut. "Nu e bani suficienţi!", zic ei. Adică, nu le convine cu cât ar urma să fie plătiţi. Chiar dacă pare surprinzător, această stare îşi are cauza într-o tulburătoare rătăcire a omului modern: înstrăinarea de sacru. Chiar şi în cazul culesului viilor, tot despre asta este vorba. Stăpânul de astăzi al viei nu mai vede în ţarina sa decât un fel de vită, ce trebuie mulsă cât mai repede, iar produsul, transformat rapid şi eficient în profit. Adică în bani. La rându-i, lucrătorul nemulţumit sau neinteresat de plată a uitat şi el de sfinţenia muncii mâinilor sale şi se gândeşte doar la plăcerea gâtlejului pe care vinul, rătăcitorul emisar despre care vorbea Judah ben Solomon Harizi, ajunge la cap, în loc să rămână doar în stomac, unde este trimis. Septembrie, hotarul dintre moarte şi renaştere Cu totul altfel stăteau lucrurile prin satele noastre, cu nu prea multă vreme în urmă, când încă ţăranii mai credeau, mai legau originea vinului de sângele scurs din rana Mântuitorului Hristos. Nu mai vorbim aici de vechimea cultivării viţei-de-vie la noi. De faptul că strămoşii noştri erau atât de iscusiţi în această îndeletnicire sacră, încât li se dusese vestea în lumea de atunci. Şi nici de faptul că în tradiţiile mitologice chineze se considera că viţa-de-vie a fost adusă în China din Dacia preistorică. Nu vrem să vorbim mai mult nici despre faptul că atât de bune erau vinurile de pe aceste pământuri, încât aproape jumătate din haraciul pentru turci românii îl plăteau în vin. Trebuie, este obligatoriu însă să vorbim despre sfinţenia viei şi a vinului. Căci, înainte de toate, viţa-de-vie şi vinul erau sacre pentru românul de altădată. În Moldova de pildă, se spunea că dacă vrei să ajungi la porţile Raiului, trebuie să munceşti via şapte zile, fără să te superi, nici să înjuri, indiferent de sacrificii, căci aşa Dumnezeu îţi iartă păcatele. În viaţa satului tradiţional, luna septembrie sta aşezată la hotarul dintre moarte şi renaştere şi închidea un ciclu, deschizând drumul pentru o nouă viaţă. Din cauza răcirii vremii, această lună se numea răpciune, dar şi viniceriu, pentru că acum era vremea vinului. Sacralitatea viei şi a vinului era înscrisă în calendarul popular care a reglat, după taine, repere cosmice, biologice şi vegetaţionale ancestrale, întreaga viaţă a satelor, până aproape de pragul secolului al XX-lea. El deschidea "evanghelia" viţei-de-vie şi vinului de Sfântul Vasile, considerat patronul viticulturii. În noaptea dintre ani, se credea că apa se transformă în vin. Apoi, la 1 februarie, era Sfântul Trifon, data la care începea anul nou viticol, odată cu tăierea butucilor de vie. Urma apoi o serie neîntreruptă de sărbători, până în pragul iernii, care statorniceau o relaţie sacră între oameni şi viţa-de-vie: 23 aprilie, era Sfântul Gheorghe, cel de-al doilea patron spiritual al viţei, când se făceau rugăciuni în vii şi la pivniţe: la 1 mai, de Ardminden, se desfundau butoaiele cu pelin; veneau apoi primele nouă joi de după Sfintele Paşti, când, ca "să nu dea grindină", ţăranii nu lucrau în vii; la Sânziene, suflarea satului ieşea cu mâncare şi băutură în dealul viilor ca soarele să binecuvânteze activitatea din podgorii; pe 6 august, de Schimbarea la Faţă (Probajeni), se duceau primii struguri copţi la biserică, iar după blagoslovirea lor de către preot, aceştia erau daţi de pomană. O cutumă respectată cu stricteţe pe vremuri interzicea consumul strugurilor înaintea acestui praznic. Prin tradiţie, recoltatul strugurilor începea de Sărbătoarea Sfintei Cruci (14 septembrie), care în sudul ţării se numea "Cristovul viilor". Mai întâi, culegătorii sfinţeau viile şi locul unde urma să fie aşezate butoaiele cu vin. Pentru ca toate să fie cu spor, de cele mai multe ori posteau câte o săptămână înainte, rugându-se la Dumnezeu. Chiar de acest praznic, sau la scurt timp după culesul viilor sau călcatul strugurilor, se făcea "petrecerea vinului", la care se consuma vinul vechi, în preajma unor focuri în care era arsă viţa uscată, obicei care în Transilvania se numea Suretiu. Şi tot acum, primul must era dat de pomană. Strugurii erau călcaţi cu picioarele de fete tinere, pentru a-şi lăsa sucul. Înainte de a turna prima găleată cu must în butoi, culegătorii se adunau laolaltă şi trăgeau un chiot, care să se audă până departe, semn că butoaiele vor fi şi în acest an pline. De regulă, culesul se întindea pe o lună de zile, adică până la Vinerea Mare (14 octombrie), iar strugurii ultimei tufe de vie nu erau adunaţi niciodată, fiind lăsaţi prinos lui Dumnezeu şi păsărilor cerului. Aceşti struguri se numeau "strugurii lui Dumnezeu". Vinul sfinţitor, dinainte de naştere până-n mormânt Vinul era în viaţa omului tradiţional de la noi o prezenţă sfântă, care începea chiar din perioada prenatală, când femeile însărcinate consumau în mod ritualic un amestec de plante fierte în vin pentru prevenirea pierderii sarcinilor. Din clipa apariţiei pe lume, existenţa noului venit era marcată de vin, în toate momentele importante, fie că era vorba de muncă sau de sărbătoare. Până la "lumirea" tânărului, vinul avea, şi mai are încă, un rol fundamental în ritualul creştinării şi al împărtăşirii. Să ne amintim şi de cele 40 de pahare de vin despre care vorbeşte tradiţia de "Măcinici", care este de fapt o transpunere populară a pomenirii celor 40 de mucenici ucişi în cetatea Sevastei. Vinul ocupa un loc central şi în ritul de trecere reprezentat de nuntă, când unul dintre cele mai frecvente obiceiuri cerea ca mirii să bea din acelaşi pahar, spre rodnicia viitoare a tinerei familii. Ca să nu mai vorbim despre prezenţa vinului începând cu ziua în care se stabilea zestrea, continuând apoi cu chemarea la nuntă, în sâmbăta dinaintea nunţii, şi până în seara ospăţului cel mare. Toţi trecătorii întâlniţi pe drumul de la biserică spre casa miresei erau cinstiţi cu vin, ca o garanţie de participare a acestora la eveniment. Celălalt rit de trecere, cel spre lumea de dincolo, implica, la rându-i, prezenţa vinului, semn al jertfei, într-o ulcică chiar pe locul unde s-a produs decesul. Apoi oala era dată de pomană la Moşi. Şi tot cu vin se stropeşte mormântul la pomeniri şi în amintirea celor trecuţi la Domnul, când se picură pe pământ înainte de a se bea. Cela ce ai binevoit a se chema Viţă Fiul Tău Tradiţiile noastre, cum arătam mai sus, asociau viţa-de-vie cu sângele curs din rănile lui Iisus răstignit pe cruce, adevăr redat în teologia unei tulburător de frumoase icoane populare şi în versuri precum: "În coastă L-au înţepat,/ Din coastă I-au curs/ Sânge şi apă./ Din sânge şi apă/ Viţă de vie-poamă;/Din poamă-vin./Sângele Domnului pentru creştini…" Nu este de mirare că vinurile acestor pământuri erau, şi din aceste motive, curate, respectate, apreciate, în mod special de străini, chiar dacă ei nu cunoşteau sau nu înţelegeau, nu pătrundeau adâncimea legăturilor sacre dintre omul locurilor, viţa-de-vie şi vin. Sunt în acest sens semnificative aprecierile lui Ştefan Raicevici, un negustor din Raguza, ajuns preceptor al copiilor lui Alexandru Ipsilanti, apoi consul austriac, care, la 1788, scria astfel despre podgorenii moldavi, în cartea sa "Osservazioni storiche, naturali e politiche interno la Valachia e Moldavia": "Moldovenii nu folosesc un mare meşteşug pentru a face şi a păstra vinul pentru că acesta este atât de bun în felul său, că devine limpede şi bun de băut chiar după primul an…" Credinţele ancestrale ale românilor, profunda lor religiozitate legată de viţa-de-vie şi vin îşi aveau temeiul în vechi adevăruri care erau consemnate chiar şi în Testamentul lumii vechi, unde viţa-de-vie este menţionată de peste 60 de ori. Dacă în Vechiul Testament viţa-de-vie de aur şi marmură din potirul Templului era simbolul teocraţiei, în simbolistica Noului Testament, viţa-de-vie înseamnă împărăţia creştină, cu nobilitatea ei faţă de păgânism. Iar vinul alături de pâine este în cult materia liturgică pentru săvârşirea Sfintei Euharistii, înnobilată ca atare de Hristos Însuşi, Care le-a întrebuinţat la Cina cea de Taină. Ele sunt folosite şi în alte Sfinte Taine şi Ierurgii: la Cununie, la slujba Litiei, la slujbe funebre (împreună cu coliva şi cozonacii la înmormântare şi parastase). Iar apa, care se amestecă cu vin în Sfântul Potir, simbolizează apa care a curs odată cu sângele din coasta lui Hristos pe cruce. Adânca sacralitate a legăturii dintre om şi viţa-de-vie se regăseşte exprimată şi în unele rugăciuni cuprinse în Molitfelnic, cele referitoare la răsădirea viei, la culegerea viei şi la gustarea strugurilor de Schimbarea la Faţă. Iată rugăciunea pe care preoţii o rosteau la începutul culesului strugurilor, aşa cum apare ea într-un Molitfelnic diortorisit de monahul Teodosie Neghină, după ediţiile de la 1834 şi 1896: "Dumnezeule Mântuitorul nostru, Cela ce ai binevoit a se chema Viţă Fiul Tău Cel Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, şi rodul ei, Fiul nemuririi l-ai arătat prin darul Duhului Tău; Însuţi şi acum, Stăpâne, şi acest rod al viţei binecuvântează-l şi dă Sfinţire şi sporire sufletească tuturor celor ce se vor împărtăşi dintr-însul; şi Viţei celei adevărate ce ne-a zidit pe noi, fiii, a pururea părtaşi; şi păzeşte viaţa lor nevătămată, împodobindu-i cu darurile Tale cele veşnice şi nepieritoare. Cu darul şi cu iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiului Tău, cu Carele împreună binecuvântat eşti, cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă-făcătorul Duhul Tău, acum şi pururea, şi în vecii vecilor, Amin." Când ai mâini nefolositoare şi limbă ce nu poate vorbi Toate acestea s-au uitat. Au fost date la o parte, iar omul a ieşit din ecuaţia sacrului. Nimic din ceea ce îi asigura taina şi curăţia vieţii astăzi nu mai funcţionează. Şi, astfel, rătăcirea i-a umplut existenţa. Vinul, pentru mulţi, şi-a secătuit forţa dătătoare de viaţă devenind simplă băutură sau, aşa cum spunea poetul spaniol, doar un "emisar neserios" care îi poartă spre patimă. Spre pierzanie. Cei din trecut aveau însă înscrisă în "ADN"-ul propriei conştiinţe dimensiunea exactă a sacralităţii şi sfinţeniei vinului, pe care o respectau. O trăiau firesc, fără mofturi, întrebări sau refuzuri. Încheiem în loc de concluzie cu o învăţătură spre luare aminte, pe care Neagoe Basarab o adresa, printre multe altele, fiului său Teodosie: "Cu băutura, să nu-ţi îngreuiezi trupul, că mulţi zic: bună este băutura multă. Cum este bună? Omul când se îmbată, dacă are minte multă, atunci o pierde, dacă are mâini, nu-i sunt de folos, dacă are picioare, nu poate merge cu ele, dacă are limbă, nu poate vorbi cu ea. Deci, cum să nu fie rea beţia, dacă întreg trupul nu-i mai foloseşte, ca să poată face ceva pentru Dumnezeu şi pentru oameni…"