Cum ajungem la cunoaşterea voii lui Dumnezeu

Omul credincios este chemat să caute neîncetat care este voia lui Dumnezeu, pentru că în Ortodoxie viaţa morală nu cere doar smerenie şi ascultare, ci şi o continuă cercare şi cugetare, adică o prezenţă continuă. Bineînţeles că atunci când vorbim de împlinirea voii lui Dumnezeu, apare întrebarea: De unde şi cum aflăm care este voia lui Dumnezeu? Iar la această întrebare imediat apare răspunsul că voia lui Dumnezeu o putem căuta în Sfânta Scriptură, în scrierile Sfinţilor Părinţi şi alte scrieri cu un conţinut teologic sau duhovnicesc. Răspunsul este foarte corect, însă în împrejurări concrete ale vieţii nu găsim întotdeauna în scrierile menţionate un răspuns potrivit situaţiei noastre sau nu ştim din mai multe răspunsuri care este cel mai bun pentru noi în acele momente. Aici apare nevoia de rugăciune şi de un părinte duhovnicesc de la care noi trebuie să cerem sfatul, rugându-ne ca Dumnezeu să-l lumineze ca să ne dea sfatul cel bun.

„Căutarea voii lui Dumnezeu e lucrul cel mai important al vieţii noastre, căci intrând în curentul acestei voinţe omul e introdus în viaţa veşnică şi dumnezeiască.

Există diferite căi pentru a ajunge la cunoaşterea voii lui Dumnezeu. Una dintre ele e cuvântul lui Dumnezeu, poruncile lui Hristos. Dar cu toată desăvârşirea lor - sau mai degrabă în virtutea desăvârşirii lor -, poruncile evanghelice enunţă voinţa lui Dumnezeu într-un mod universal, în timp de adeseori omul, care în viaţa sa de zi cu zi întâlneşte situaţii extrem de diferite, nu ştie ce trebuie să facă pentru ca faptele sale să se integreze în curentul acestei voinţe divine. […] Practic, acest lucru se petrece astfel: când un creştin, şi înainte de toate un episcop sau un preot, se află în faţa nevoii de a lua într-o anumită împrejurare o hotărâre potrivită cu voia lui Dumnezeu, el va face lăuntric abstracţie de toate cunoştinţele sale, de toate ideile sale preconcepute, de dorinţele şi de proiectele sale; eliberat astfel de «eul» propriu, el se roagă cu luare-aminte în inima sa. Şi primul gând care se va naşte din rugăciune în sufletul său îl va primi ca pe un semn venit de sus.”

Însă „majoritatea oamenilor nu aud glasul lui Dumnezeu în inima lor, nu-l înţeleg, şi urmează mai degrabă glasul patimilor din sufletul lor care acoperă cu gălăgia lor glasul discret al lui Dumnezeu. Pentru a scăpa din această situaţie, există în Biserică o altă cale: cea care constă îna cere sfat părintelui duhovnicesc şi a asculta de acesta” (arhimandritul Sofronie, Viaţa şi învăţătura Sfântului Siluan Athonitul, ediţia a II-a, traducere de pr. prof. dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, s.a., pp. 81-83).

Deci, voia lui Dumnezeu trebuie căutată mereu, iar greutăţile cotidiene nu trebuie percepute ca piedici, ci ca mijloace care contribuie la căutarea şi conştientizarea voii lui Dumnezeu.

Dubla metodologie a ascultării

Ascultarea reprezintă virtutea fundamentală în viaţa monahală. Ascultarea monahului faţă de părintele său duhovnicesc este temelia sporirii duhovniceşti şi a desăvârşirii lui. Însă multe dintre învăţăturile filocalice privitoare la ascultare sunt valabile, într-o anumită măsură, şi pentru credinciosul din lume. În cazul credinciosului mirean însă, ascultarea nu este impusă de vreun vot sau făgăduinţă specială, cum se face în monahism. Astfel, ascultarea mireanului, care este totdeauna înţeleasă ca ascultare de voia lui Dumnezeu, nu se poate identifica la modul absolut cu ascultarea monahului. Desigur, nu există o ascultare dublă, adică una pentru călugări şi alta pentru mireni. Există, însă, o dublă metodologie: metodologia ascultării monastice şi metodologia ascultării mireneşti. De aceea, aplicarea metodologiei monastice în exercitarea ascultării mirenilor poate crea serioase probleme spirituale.

Viaţa socială a monahilor se manifestă în principal la nivelul relaţiilor personale cu raportare directă la părintele duhovnicesc, care poate fi întrebat şi poate da sfaturi pentru toate amănuntele vieţii cotidiene. Când însă această practică este transferată în viaţa mirenilor, poate duce lesne la lipsă de curaj, dependenţă, lipsă de libertate şi fobie faţă de societate.

Este greşit ca metodologia monahismului să se transfere în familia care trăieşte în lume. Aici ascultarea de duhovnic trebuie să se armonizeze cu ascultarea copiilor de părinţi, a soţilor unul de altul etc. Dar şi invers, este greşit ca metodologia mirenilor să se transfere în mănăstiri, căci e firesc să provoace laxitate sau tulburare. Confuzia acestor două metodologii este periculoasă şi trebuie cu orice chip evitată. Pe de altă parte, există şi anumite elemente în metodologia monahismului care pot inspira sau, folosite printr-o aplicare analogă, pot ajuta viaţa duhovnicească a credincioşilor din lume. Dar şi aceasta este bine să se facă în colaborare cu părintele duhovnicesc.

Tradiţia ortodoxă îi acordă părintelui duhovnicesc o importanţă deosebită, iar păstrarea acestei tradiţii, fără falsificări sau abuzuri, este absolut necesară pentru cultivarea corectă a vieţii duhovniceşti a credincioşilor, monahi sau mireni. Prin ascultarea de părintele duhovnicesc este combătută voia individuală şi este cultivată ascultarea de Dumnezeu. Astfel omul se eliberează de duhul egoismului şi se deschide iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui.