Un artist popular și un discret ctitor al bisericilor din Ținutul Fălticenilor

Mihai Mușat s‑a născut la Baia, vechea capitală a Moldovei, în ziua de 3 noiembrie 1907, și a trecut la cele veșnice la 13 august 1980, în liniștea Mănăstirii Râșca, din apropierea Fălticenilor. A venit pe lume într‑o familie de oameni înrădăcinați în credință, părinții Toader și Sultana ştiind să sădească în inimile copiilor frica de Dumnezeu, buna‑cuviință, hărnicia și simțul lucrării statornice în folosul familiei, al comunității și al tuturor celor întâlniți pe drumul vieții. Această moștenire a satului de demult, unde viața se așeza între brazdă, familie și biserică, a fost temelia pe care Mihai avea să clădească, mai târziu, întreaga sa operă cioplită în lemn.

Despre Mihai Mușat au rămas mărturii grăitoare care îi conturează chipul de bun creștin și meșter iscusit al lemnului, artist care a transformat materia în rugăciune. Mâinile sale au reușit să dea viață lemnului, căutând în fibra acestuia nu doar forme, ci mai ales profunzimea duhului. Fiecare daltă așezată pe lemn era însoțită de o rugăciune profundă, transformând atelierul într‑un spațiu de asceză creatoare. În acel mic atelier, mirosul de lemn tăiat și cel de tămâie se îngemănau, arătând tainic că munca brațelor poate fi, la rândul ei, o tămâiere adusă cerului.

Părintele proin‑protopop Vasile Hrestic de la Baia mărturisea că l‑a cunoscut încă din primii ani ai slujirii sale preoțești, când Mihai Mușat a revenit în satul natal împreună cu protopopul de atunci al Fălticenilor, preotul Gheorghe Baltag. Revederea casei părintești a fost prilej pentru o convorbire îndelungată despre familia Mușat, despre rădăcinile lor adânci în istorica așezare a Băii și despre rosturile vieții trăite în rânduială și credință. În acele clipe, artistul mărturisea cum lemnul, aidoma sufletului omenesc, are nevoie de răbdare și de căldura mângâierii pentru a‑și arăta adevărata frumusețe. Mihai Mușat nu sculpta pentru desfătarea ochilor lumii, ci pentru veșnicia care se oglindește în lucrul bine rânduit. Era o căutare a luminii ascunse în nodurile și nervurile copacului, pe care doar un suflet curățit prin smerenie o putea scoate la iveală.

Același părinte amintea și de fratele artistului, Costache Mușat, om evlavios și apropiat de Biserică, asemenea lui Mihai. Acesta purta barbă, citea mult și, într‑o vreme în care cărțile de cult erau rare și greu de aflat, copia cu migală acatiste și rugăciuni, păstrând aprinsă flacăra rostirii curate. Vizitându‑l, adesea părintele îl găsea cufundat în citirea cărților sfinte, lucrând cu răbdare și în tăcere. Costache Mușat a trecut la cele veșnice la aproape 90 de ani, lăsând în urmă pilda unei vieți evlavioase și statornice. Moștenirea sa nu stă doar în obiectele de artă rămase în urmă, ci mai ales în modelul de viață trăită sub semnul rânduielii. Frații Mușat întrupau, astfel, acea aristocrație a țăranului român care, fără școli înalte, dar cu o cultură a duhului de neclintit, făcea din orice îndeletnicire o mărturisire de credință. Erau oameni zidiți din alt aluat, dintr‑o plămadă în care noblețea nu venea din titluri, ci din calitatea așezării lor lăuntrice în fața lui Dumnezeu.

Un alt consătean, Vasile Mârzan din Baia, prieten din copilărie al lui Mihai Mușat, oferea o mărturie la fel de grăitoare: meșterul lucra întotdeauna cu post și rugăciune. Se ducea dis‑de‑dimineață în atelier și își continua lucrul atât timp cât putea posti, spunând că orice lucru bun trebuie făcut în liniște, fără zarvă, fără grabă și tulburare. Mârzan, om credincios la rândul său, medita adesea la aceste cuvinte, simțind în ele înțelepciunea adâncă izvorâtă din trăirea lăuntrică a prietenului său.

Mihai Mușat a fost căsătorit cu Elena (n. 1910 - †1970), de loc tot din Baia, născută Tărăbuță, împreună cu care a crescut șase copii (Veronica, Gavril, Gheorghe, Vasile, Alexandrina, Aurelia), educați în duhul bunei credințe și al lucrării rodnice. Cei doi soți au înțeles că familia poate fi pridvorul mântuirii, locul unde dragostea jertfelnică a soților se preschimbă în hrană sufletească pentru pruncii dăruiți de Dumnezeu. Moartea Elenei a lăsat în casa lor un gol pe care lumea nu‑l mai putea umple. Acolo unde se cuibărise absența ei, artistul a ales să aducă mai aproape cerul.

După trecerea la cele veșnice a soției sale (1970), s‑a dăruit și mai mult slujirii Bisericii, punându‑și priceperea și talentul în slujba Altarului. Singurătatea casei pământești l‑a îndreptat mai mult spre căldura Casei Domnului, unde dălțile sale au început să cânte mai cu foc, de parcă fiecare tăietură în lemn era un dor trimis către veșnicie, o scrisoare dăltuită pentru cei plecați la Domnul.

A realizat mobilier bisericesc pentru mai multe lăcașuri de cult, dintre care se remarcă în mod deosebit lucrările de la Biserica „Sfinții Voievozi Mihail și Gavriil” din Fălticenii‑Vechi, biserica din Chilișeni, Suceava, precum și piese de mobilier la Baia: pentru biserica ctitorită de Petru Rareș, două strane pentru icoane și strana arhierească, realizate în tinerețe, înainte de cel de‑Al Doilea Război Mondial (1937), precum și la bisericile din Oprișeni, Puțureni, Ungureni, Dumbrăveni (jud. Suceava) și din Mândrești (jud. Botoșani). De asemenea, a lucrat câteva strane pentru icoane la Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din cartierul Tâmpești (Grădini).

Dintre toate, frumusețea și migala lucrărilor de la Fălticenii‑Vechi exprimă poate cel mai înalt nivel artistic și duhovnicesc, o adevărată simfonie a lemnului.

Pe spatele iconostasului, lucrat din mai multe esențe de lemn, Mihai Mușat a lăsat o însemnare impresionantă, adevărat testament spiritual, în care se mărturisește pe sine „nevrednic și mai mult decât toți păcătoșii”, atribuind întreaga lucrare nu iscusinței proprii, ci harului lui Dumnezeu. El Îl numește pe Dumnezeu „marele arhitect”, Cel care împodobește crinii câmpului, înfrumusețează pomii livezilor și dăruiește lumii frumuseți fără număr, din care și el a luat, cu smerenie, atât cât i‑a fost îngăduit.

„Domnul Dumnezeul meu mi‑a arătat ce să fac, El mi‑a luminat mintea, El mi‑a călăuzit inima, El mi‑a purtat mâna”, scria meșterul, închinând lucrarea sa Preasfintei și de viață Făcătoarei Treimi și pururea Fecioarei Maria, pentru iertarea păcatelor sale și ale neamului său, spre dobândirea vieții veșnice. În aceste cuvinte se ascunde miezul teologic al artei creștine: artistul nu este creator, ci slujitor; nu creează, ci descoperă ceea ce Dumnezeu a rânduit dintru început, îndepărtând din calea frumuseții doar așchiile care o țin ostatică.

Această mărturisire, datată 24 octombrie 1972, nu este doar o semnătură de autor, ci o rugăciune sculptată în lemn, o dovadă că, pentru Mihai Mușat, arta a fost slujire, iar munca - o formă tăcută de liturghie. Smerenia profundă conferă operei sale o aură aparte, făcând ca lemnul să nu mai fie materie moartă, ci laudă adusă Creatorului.

Tatăl meu, Miron Aioanei, l‑a cunoscut personal pe Mihai Mușat încă din anii în care lucra la fabrica I.C. Frimu, în același domeniu al prelucrării lemnului. De multe ori vorbea despre el cu un respect aparte, ca despre un artist, un om așezat deja în rândul vechilor meșteri populari, care au știut să prețuiască lemnul nu doar ca material, ci ca dar al creației, purtător de sens și frumusețe. Era vremea în care oamenii încă mai știau să se apropie de natură cu reverență, așteptând zorii Împărăției cerurilor.

Mihai Mușat a slujit ani îndelungați ca profesor‑maistru la Școala de Meserii din Fălticeni, într‑un domeniu care, deși discret și adesea trecut cu vederea, a rodit în viața culturală și practică a locului. Dincolo de rigorile meseriei, se dezvăluia chipul unui om dăruit artei, un meșter cu vocație, care a știut să transforme lemnul în rugăciune și materia în lumină. Arta populară a prelucrării lemnului, unită cu experiența sa pedagogică, a sprijinit nu doar formarea ucenicilor, ci și prestigiul unei zone recunoscute pentru meșteșugul lemnului.

Familia Mușat s‑a așezat în Fălticeni, într‑o zonă cu vechi rezonanțe urbane, la întâlnirea străzilor Sadoveanu și Buciumeni - o răscruce simbolică între viața cetății și liniștea tradiției, un loc de trecere între graba lumii și tihna amintirilor.

Rădăcinile sale rezonau îndeosebi cu Baia, localitate aflată la câțiva kilometri depărtare, de unde artistul își trăgea obârșia, purtând cu sine meșteșugul și duhul locului. Chiar și în mijlocul orașului, Mihai a păstrat în suflet ritmul așezat al satului, refuzând graba modernității în favoarea dăltuirii atente și cuviincioase.

După pensionare, această chemare lăuntrică s‑a împlinit deplin. S‑a dedicat cu o pasiune statornică artei lemnului, realizând icoane, mobilier bisericesc, catapetesme și alte piese de mobilier liturgic, lucrate din mai multe esențe alese cu grijă, mai ales din pomi fructiferi. Tehnica sa era una rară și rafinată: miezurile naturale ale lemnului erau păstrate în culoarea lor firească, fără vopsire, lăsând ca frumusețea creației să se nască din armonia firii, nu din artificiu, pentru ca lumina să curgă liberă prin desenul ascuns al tulpinii.

Tehnica pe care a cultivat‑o - folosirea miezului de măr, păr, cireș și alte esențe - aparține artei tradiționale autentice, în care materialul natural dobândește o profundă semnificație spirituală. Prin această renunțare la culorile artificiale, meșterul ne învăța, de fapt, că adevărul curat nu are nevoie de farduri pentru a străluci.

Cine privește cu atenție mobilierul realizat la Biserica Fălticenii Vechi, mai ales icoana de la iconostasul mic și strana Axion Estin, închinată Maicii Domnului, descoperă o frumusețe rară a lucrării în lemn. În aceste piese sunt îmbinate cel puțin șapte esențe diferite, așezate într‑un adevărat mozaic în lemn, din care se nasc chipul Mântuitorului şi motive geometrice de o finețe aparte, ca o broderie a materiei.

Osteneala lui era în esență benevolă, o lucrare de dăruire; totuși, cu respect față de rânduială, își supunea proiectele aprobării preoților parohi și sprijinului consiliilor parohiale, trăind în frumusețea și cumințenia ascultării mântuitoare.

Biserica a fost unul dintre principalele spaţii binecuvântate ale acestei lucrări, dăruind, în tăcerea lemnului, mărturia unui artist popular care a știut să slujească frumos, cu smerenie și atenție îndelungată.

Lucrările sale vorbesc limpede despre o culme a acestei tradiții. Ele sunt rodul unei îndelungi nevoințe în atelier, al unor zeci de ani în care meșterul Mihai Mușat a lucrat cu răbdare, discernământ și cu un drag care transpare în fiecare fibră a lemnului. Nimic nu era grăbit, nimic nu era lăsat la întâmplare; fiecare piesă purta pecetea unei lucrări făcute cu mintea limpede și inima adunată.

N‑a folosit niciodată culoare sau vopsea. Din esențe diferite - măr, păr, nuc, stejar, carpen, mălin, fag și altele - a „brodat” în lemn întregul mobilier bisericesc, cu o finețe care pare pe alocuri nefăcută de mână omenească. Totul era dar, jertfă adusă Bisericii. Lucrarea sa unică s‑a împlinit cu o migală greu de cuprins în cuvinte.

I‑am văzut cândva atelierul: un spațiu aproape monahal, plin de dălți și dăltișoare, fiecare cu mâner lucrat artistic chiar de el. Le schimba mereu, le potrivea după trebuință, ca un muzician care își acordează instrumentele, pentru ca lemnul să poată rosti frumusețea cea adevărată. Trudea luni întregi pentru o ramă de icoană, pentru un sfeșnic, un analog sau o strană. De aici și valoarea lor neprețuită, care nu se măsoară doar în timp și efort, ci mai ales în duh. Intrarea în acel atelier era ca un prag spre o lume a tăcerii roditoare, unde rugăciunea plutea în aer precum tămâia, sfințind munca de zi cu zi.

La această xilofilie (chemare către lemn) se adăuga, în chip firesc, dragostea sa pentru Biserică. Să nu uităm că Mihai Mușat avea cunoștințe de muzică psaltică, cânta cu măiestrie și cu simțire și adeseori poposea în biserica din Fălticenii Vechi, unde dădea glas cântărilor la Sfânta Liturghie, la Denii sau la alte rânduieli de peste an. Psalmodia lui nu era una de simplă împlinire a tipicului, ci o slujire adevărată, plină de dăruire și evlavie.

Învățase din tinerețe cântările la bisericile Sfântul Ilie și Tâmpești din Fălticeni, alături de psalți renumiți și dăruiți, păstrători ai unui filon bizantin profund.

Astfel, Mihai Mușat, mare meșter al lemnului, dăruia lui Dumnezeu timpul rugăciunii ca un cântăreț de aleasă ținută. Deschidea tomurile pe slovă veche și psalmodia împreună cu maica Eufrosina Casian, alungată din mănăstire de nedreptul decret 410 și încadrată ca muncitoare la Fabrica de In și Cânepă din Fălticeni. În anii 1976 și 1979, aceasta era poftită la slujbe, iar glasurile lor se împleteau într‑o armonie rară, plină de rânduială și foc lăuntric. Erau imnuri atent intonate, curate, rostite cu multă dăruire și închinate întru totul Domnului. În acele momente, biserica devenea cer deschis, iar rugăciunea se făcea auzită nu doar prin cuvinte, ci prin vibrația cutremurătoare a sufletului. Glasurile monahale alungate din oazele mănăstirești de vijelia timpurilor grele își găseau alinarea pe acest mic petic de pământ sfințit, demonstrând că rugăciunea curată nu poate fi oprită de nici un decret omenesc.

Li se mai alătura uneori cântărețul Petrea Trifan de la Hârtop, precum și nelipsitul, credinciosul și bunul Constantin Creangă. Într‑o seară, au cântat cu toții: „Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe…”. Ce frumusețe! Ce regal duhovnicesc! Parcă aceea a fost cea mai înălțătoare cântare auzită vreodată între zidurile micuței biserici. Sufletele lor, acordate pe același glas al smereniei, făceau ca vechile slove să prindă viață și să mângâie inima fiecărui credincios prezent, vindecând amărăciunea suferințelor de zi cu zi.

La sfârșitul deniei, părintele paroh Ilie Ilisei n‑a mai reușit să‑și ascundă bucuria, rostită cu uimire și recunoștință, în câteva cuvinte: „Nicăieri nu se cântă ca la noi…”. Și poate că nu era doar o mândrie de moment, ci adevărul simplu că, atunci când meșteșugul, credința și dăruirea se întâlnesc, biserica devine Cer, iar cântarea - scară către Dumnezeu.

Prezența sa la strană era o prelungire a muncii din atelier; dacă peste zi dăltuia lemnul pentru a‑i da chip spre rugăciune, la ceas de seară își dăltuia propria suflare în imnuri de slavă, simțind că ambele sunt căi spre aflarea Împărăției lui Dumnezeu în inima sa.

Împlinind astfel de lucrări și stăruind cu râvnă în slujirea Bisericii, Mihai Mușat a ajuns la hotărârea de a‑și încheia viața în rânduiala monahală, în obștea Mănăstirii Râșca, ca o încununare a unei existențe trăite în dăruire și ascultare. Dorința sa nu a fost una pripită, ci rodul unei maturizări lăuntrice îndelungate, în care meșteșugul, rugăciunea și slujirea s‑au unit într‑un singur drum.

În acest sens, la 3 aprilie 1979, a înaintat conducerii mănăstirii o cerere pentru primirea în obște, în vremea starețului protosinghel Teofil Popa. Cererea a fost analizată și aprobată la 20 aprilie 1979, în cadrul unui consiliu monahal prezidat de același stareț. Era o perioadă grea pentru Mănăstirea Râșca, aflată atunci într‑o stare accentuată de degradare, având nevoie de multă muncă, jertfă și pricepere.

Intrarea sa ca frate în obștea Râșcăi a fost în sine o adevărată ofrandă. Mihai Mușat a donat mănăstirii 30 de coli de tablă de aluminiu pentru acoperirea bisericii, o mașină de tâmplărie universală, un strung orizontal fabricat la Arad, precum și numeroasele unelte pe care le folosise o viață întreagă. O parte dintre aceste unelte au rămas în memoria copilăriei mele ca obiecte aproape sacralizate de mâinile care sculptaseră cu ele. Prin jertfa lui, a tăiat odgonul care îl lega de lumea aceasta, eliberându‑se pe de‑a‑ntregul pentru slujirea în curtea lui Dumnezeu.

Grija sa pentru lucrare nu se oprea însă la realizarea obiectelor bisericești, ci continua în timp printr‑o atenție exemplară față de conservarea frumuseții lor. Pe spatele iconostasului din biserica de la Fălticeni, Mihai Mușat a lăsat un îndemn limpede și sever pentru cei care aveau în grijă mobilierul bisericesc: pentru păstrarea culorilor și a armoniei lemnului, să nu se folosească nici un fel de lichid, ulei, petrol sau alte substanțe, ci doar o cârpă curată, pentru ștergerea prafului, spre a nu distruge ceea ce fusese zidit cu trudă și rugăciune, lăsând patina timpului să așeze noblețea ei inconfundabilă.

Această lucrare artistică, alături de catapeteasma de la Fălticenii Vechi, de icoana Maicii Domnului, icoana Axion Estin, de iconostasul realizat ca un adevărat mozaic din nuanțe diferite de lemn, cu chipul Mântuitorului, de strana arhierească, de cele două strane pentru icoane de la despărțirea naosului de pronaos, precum și de majoritatea strănilor din biserică, alcătuiesc un patrimoniu de o valoare deosebită.

Este darul unui artist discret, mai puțin cunoscut, dar cu atât mai prețios, care și‑a dăruit întreaga viață slujirii Bisericii, frumosului și artei, transformând lemnul în rugăciune, iar truda în act liturgic. În tăcerea atelierului său și în smerenia obștii monahale, Mihai Mușat a lăsat o moștenire care nu se măsoară doar în obiecte, ci mai ales în duh.

Dorul său de Dumnezeu a luat chipul hotărârii când artistul și‑a îndreptat pașii către Mănăstirea Râșca, în vremuri în care obștea trecea printr‑o dureroasă lipsă de personal și prin nevoi stringente de întreținere. Gândul lui era acela al slujirii: să‑și pună priceperea în slujba mănăstirii și să dăruiască acesteia atelierul său, cu unelte atent păstrate, cu piese de sculptură și de prelucrare a lemnului lucrate cu o minuție rară. El a demonstrat că arta autentică nu are nevoie de sclipiri efemere pentru a dăinui, ci de o rădăcină înfiptă adânc în pământul credinței.

Planurile omului s‑au întâlnit curând cu voia lui Dumnezeu. La scurt timp după această hotărâre, viața sa pământească s‑a încheiat. A trecut la Domnul în liniște, iar trupul i‑a fost așezat în cimitirul Mănăstirii Râșca, unde dorise să‑și petreacă anii din urmă, dormindu‑și somnul de veci în preajma pădurii aflate nu prea departe, unde așteaptă luminoasa dimineață a Învierii.

Rămâne în urma sa nu doar un meșteșug ales, ci și o pildă de viață: aceea a omului care a unit arta cu rugăciunea, lemnul, cântarea și munca mâinilor cu dorul de Cer. Căci omul care a știut să facă lemnul să cânte și inima să se roage nu cunoaște uitarea, ci doar se mută în acea tăcere sfințită în care toate ostenelile pământești devin lumină.

Astăzi, printre pădurile care veghează vechea mănăstire, ecoul dălții sale pare să se mai audă uneori, amintindu‑ne că adevărata frumusețe este cea care se naște din jertfă și se împlinește în veșnicie...