Omul, mai valoros decât bogăția efemeră a cetății

Evanghelia rânduită în Du­minica a 23-a după Rusalii consemnează o altă întâlnire a Mântuitorului Hristos cu suferința omenească.

Dincolo de apele Mării Galileei, în ținutul Gherghesenilor, se afla un om care trăia o îndelungată pribegie prin întuneric. Chinuit de duhuri necurate, lipsit de îmbrăcăminte și de adăpostul casei, nu mai trăia în comuniune cu semenii săi. Își ducea zilele printre morminte, departe de familia căreia îi aparținuse, ca și cum, încă fiind viu, fusese împins la marginea vieții. În această singurătate pășește Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor. Răutatea duhurilor necurate nu-L înspăimântă, iar adâncul suferinței omenești nu-L face să Se întoarcă din drum. El vine să-l ridice pe cel doborât, să-i redea libertatea și să-i descopere demnitatea de făptură zidită după chipul lui Dumnezeu. Sub povara înstrăinării, acest chip suferind nu încetase să existe; aștepta atingerea vindecătoare a Ziditorului său.

Pentru a pătrunde în înțelesul minunii, se cuvine să privim și locul în care s-a petrecut. O regiune de la răsăritul Mării Galileei, în ținuturile de dincolo de Iordan, cu o populație în bună parte păgână. Prezența turmelor de porci, animale necurate potrivit Legii mozaice, vădește un mediu total diferit de acela în care Mântuitorul Își desfășura de obicei lucrarea. Hristos Se apropie și de cei care încă nu-L cunosc, de cei aflați dincolo de hotarele religioase ale poporului ales, arătând chemarea la mântuire care se adresează tuturor.

Domnul a străbătut apele pentru a întâlni un om de care ceilalți se depărtaseră. Nu știm dacă îl mai căuta cineva, dacă vreun apropiat îi mai striga numele ori dacă, într-o casă rămasă departe, era încă aș­tep­tat. Evanghelia ne încredințează de ceea ce este esențial: Hristos îl întâlnește și nu-l socotește pierdut. Sfântul Ioan Gură de Aur surprinde frumusețea acestei apropieri, arătând că, „nimeni neîndrăznind să-i aducă la El, Hristos Însuși merge la ei” (Omilii la Matei, XXVIII, 2).

Sfinții Evangheliști Matei, Marcu și Luca transmit minunea cu unele deosebiri de amănunt, fiecare așe­zând în lumină anumite împrejurări ale întâlnirii. Sfântul Matei vorbește despre doi demonizați, în vreme ce Sfinții Marcu și Luca urmăresc îndeosebi suferința și vindecarea unuia dintre ei. Sfântul Evanghelist Marcu consemnează și răspunsul înfrico­șă­tor prin care se descoperă mulți­mea duhurilor necurate: „Legiune este numele meu, căci suntem mulți” (Marcu 5, 9). Sfântul Luca întregește imaginea: omul nu mai purta de multă vreme haine, nu mai locuia într-o casă, fusese păzit, legat în lanțuri și obezi, dar sfărâma legăturile și era mânat de demon în pus­tie (Luca 8, 27-29).

Tâlcuind aceste cuvinte, Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să înțelegem cât de mare este răutatea duhurilor necurate, dar și cât de neîncetată rămâne purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Dacă puterea lor nu ar fi fost îngrădită, vătămarea adusă oamenilor ar fi fost cu mult mai mare. Nici măcar asupra porcilor demonii nu au putut să se îndrepte fără îngăduința dumnezeiască; cu atât mai mult, viața omului nu este lăsată la discreția unei puteri întunecate, lipsite de orice hotar.

În mijlocul suferinței care părea să fi cuprins totul, Dumnezeu continua să vegheze. Cel chinuit nu putea vedea întreaga lucrare a acestei ocrotiri, dar însăși viața lui, păstrată până la întâlnirea cu Mântuitorul, purta mărturia adevăratei milostiviri.

Vindecarea omului din ținutul Gherghesenilor ne cheamă să cercetăm orice formă de robie care ne îndepărtează de Dumnezeu și ne răcește iubirea. Patimile, ura și închiderea în sine pot sărăci, treptat, comuniunea pentru care am fost zi­diți, prefăcând inima într-un loc al singurătății. Hristos vine să deschidă din nou inima către cer și către aproa­pele, să adune ceea ce s-a risipit și să ne învețe bucuria de a trăi în adevăr.

Întâlnirea cu Hristos descoperă, odată cu adâncul suferinței ome­nești, dumnezeirea Celui care vine să-l elibereze pe om. Prin glasul celui chinuit, duhul necurat Îl recunoaște și strigă: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt?” (Luca 8, 28).

Întâlnim un contrast cutremurător: duhurile întunericului recunosc puterea Domnului, în vreme ce oamenii nu pătrunseseră deplin taina Celui aflat înaintea lor. Cunoașterea puterii dumnezeiești nu înseamnă, prin ea însăși, iubire și nici împăr­tășire din viața Lui. Poți recunoaște adevărul și totuși să-ți închizi inima. Credința presupune mai mult decât încuviințarea cu mintea că Dumnezeu există; ea cere încredințarea întregii noastre vieți în mâinile Lui, primirea voii Sale și răspunsul iubitor al libertății noastre. Acolo unde cunoașterea coboară în inimă și se face ascultare, începe să rodească ade­vărata comuniune.

Demonii știu că stăpânirea lor nu este veșnică și că judecata lui Dumnezeu va pune capăt lucrărilor potrivnice. Numele de „legiune” înseamnă o mulțime (cinci sau şase mii, ținând cont de legiunile romane) și lasă să se întrevadă gravitatea ro­biei în care ajunsese omul. Totuși, oricât de numeroasă ar fi mulțimea, ea nu se poate măsura cu puterea lui Hristos. Domnul nu Se înspăimântă de numărul duhurilor necurate și nu Se retrage înaintea răutății lor. În fața Lui, întunericul își vădește hotarele. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că demonii au putut intra în ani­male numai prin îngăduința Mân­tuitorului, iar omul chinuit fusese păzit, chiar în mijlocul nenoroci­rii sale, de purtarea de grijă dumnezeiască. Răul poate răni, poate tulbura și înrobi, dar nu are putere nemărginită, iar ultimul cuvânt asupra vieții omului Îi aparține lui Dumnezeu.

Un singur om valorează mai mult decât o turmă întreagă, fiindcă poartă în sine chipul lui Dumnezeu și chemarea la viața veșnică. Din nefericire, locuitorii ținutului sunt mai adânc atinși de pierderea bunurilor decât de vindecarea semenului lor. Înaintea ochilor se afla o viață smulsă din suferință, un om întors din pustietatea înstrăinării, iar ei nu izbutesc să se bucure de această întoarcere. Cel care îi înspăimântase odinioară ședea acum la picioarele lui Iisus, îmbrăcat și întreg la minte (Luca 8, 35). Trupul își regăsise acoperământul, mintea redobândise demnitatea, iar întreaga ființă se odihnea în apropierea Celui care dăruise vindecarea. În locul zbuciumului se așezase pacea; în locul rătăcirii, prezența mântuitoare a Domnului.

Și totuși, minunea nu le deschide tuturor inima. Grija pentru cele pierdute umbrește bucuria pentru cel regăsit. Evanghelia ne pune înainte o oglindă în care se cuvine să ne privim, fiindcă o asemenea orbire duhovnicească se strecoară și în viața noastră.

O pagubă materială ne răpește liniștea, în vreme ce singurătatea celui de lângă noi trece aproape neobservată. Ne îngrijim cu multă râvnă de ceea ce avem și uităm să întrebăm ce povară poartă cel care ne stă alături. Această răsturnare a priorităților sărăcește sufletul și îl face mai puțin simțitor la chemările iubirii. Evanghelia ne învață să privim toate în lumina Împărăției lui Dumnezeu, unde valoarea lucrurilor se descoperă prin binele pe care îl slujesc, iar fiecare om rămâne o făptură chemată la comuniune și la veșnicie.

Întreaga mulțime din ținutul Gherghesenilor Îl roagă pe Iisus să plece, cuprinsă fiind de frică (Luca 8, 37). Nu-L cheamă să rămână, nu-I cer un cuvânt care să le lumineze viața, ci Îl îndeamnă să Se îndepărteze de hotarele lor. Sfântul Ioan Gură de Aur observă că aceia care ar fi trebuit să se închine și să se mi­nuneze de puterea Lui ajung să-L alunge; totodată, ne îndreaptă aten­ția către blândețea Mântuitorului, Care Se retrage fără împotrivire, lăsând în urmă mărturia celor vinde­cați și a celor care văzuseră minunea. Domnul nu le constrânge libertatea și nu răspunde refuzului prin silire. Plecarea Lui păstrează însă, în mijlocul lor, o chemare: omul tămăduit rămâne mărturia milei pe care o primiseră atât de aproape.

Prezența lui Hristos ne tulbură tocmai fiindcă ne cheamă să schimbăm confortul lăuntric în care trăim. Apropierea Lui descoperă egoismul pe care l-am cruțat, obișnuințele care ne-au răcit iubirea și încrederea exagerată în siguranța celor materiale. Lumina Sa ajunge în acele unghere ale inimii unde am fi dorit să nu fim tulburați și ne cheamă să facem loc adevărului. De aceea, se poate întâmpla să-I cerem și noi să plece, fără să rostim explicit aceste cuvinte. Îl îndepărtăm prin binele amânat, prin iertarea refuzată, prin nepăsarea față de suferința aproapelui și prin adevărul pe care nu voim să-l primim. Fiecare asemenea refuz îngustează locul iubirii în noi. Dar, câtă vreme ne putem întoarce cu pocăință, inima își poate deschide iarăși poarta, iar teama de schimbare se poate preschimba în rugăciune: Doamne, rămâi cu noi și înva­ță-ne să prețuim ceea ce iubirea Ta a venit să mântuiască.

Omul eliberat de întunericul care îi sfâșiase viața Îl roagă pe Domnul să-i îngăduie să rămână lângă El. După atâta pribegie, apropierea lui Hristos devenise pentru el adevăra­tul adăpost. Mântuitorul îi încredin­țează însă o chemare: „Întoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu” (Luca 8, 39). În alte împrejurări, Domnul le ceruse celor vindecați să păstreze tăcerea; acum, îl trimite pe cel izbăvit să vestească binefacerea primită. Cel înstrăinat de comunitate, care își purtase suferința prin locuri pustii, devine martor al milei dumnezeiești. Omul care nu mai locuia într-o casă se întoarce la ai săi, purtând o veste capabilă să deschidă și alte inimi către nădejde. Întoarcerea lui însuși era o mărturisire: cei care îi cunoscuseră chinul puteau vedea acum ce săvâr­șise în viața sa iubirea lui Dumnezeu.

Sfântul Chiril al Alexandriei pune în lumină puterea eliberatoare a Mântuitorului și purtarea Sa de grijă față de om. În lumina acestei tâlcuiri, întoarcerea celui vindecat în mijlocul semenilor poate fi înțeleasă ca o mărturie a milei și lucrării dumnezeiești. El este chemat să împărtășească binele primit, pentru ca din recu­noștința lui să încolțească încrederea celorlalţi. Aici se descoperă și rostul mărturisirii creștine: să îndreptăm privirile către Dumnezeu, recunoscând cu smerenie cât de mult avem nevoie de harul Său. O inimă sinceră, care își cunoaște neputința și mulțumește pentru fiecare binefacere, poate dărui mai multă lumină decât un cuvânt împodobit cu lauda de sine.

Darul primit se cere păzit prin trezvie, iar Evanghelia ne îndeamnă să luăm aminte la cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Fiți treji, pri­ve­gheați. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”. Chemarea ne învață să ne păzim inima cu discernământ și să rămânem statornici în apropierea Domnului. Lupta duhovnicească începe adeseori în lucrurile pe care suntem ispitiți să le socotim neînsemnate: în gândul primit fără cercetare, în mânia pe care o hrănim, în minciuna căreia îi căutăm îndreptățire, în invidia căreia îi îngăduim să prindă rădăcină. Din asemenea învoiri mărunte se pot țese legături apăsătoare. De aceea, paza inimii cere răbdare, sinceritate și întoarcerea neîncetată către Dumnezeu, înainte ca tulburarea să se prefacă în obișnuință, iar obișnuința în robie.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne atrage atenția că răul urmărește vătămarea și distrugerea omului, în vreme ce purtarea de grijă a lui Dumnezeu pune hotare lucrării sale. Când nevoința ni se pare grea, când oboseala ne apasă și slăbiciunile noastre ne întristează, se cuvine să ne amintim că nu suntem chemați să străbatem singuri acest drum. Ru­găciunea, pocăința, spovedania și împărtășirea cu Sfintele Taine, după rânduiala Bisericii, ne așază iarăși în lucrarea vindecătoare a harului. Sfântul Chiril al Alexandriei îndeamnă inima să prindă curaj, având încredere în ocrotirea și iubirea lui Hristos. Puterea noastră se înnoiește când ne recunoaștem neputința înaintea Lui și cerem ajutor. Chiar și rugăciunea abia șoptită a celui obosit poate fi începutul unei ridicări.

La capătul acestei minuni se află două atitudini care despart, în chip dureros, răspunsurile oamenilor înaintea aceleiași prezențe dumne­zeiești. Locuitorii ținutului Îl roagă pe Hristos să plece; omul vindecat Îl dorește aproape și, primind porunca Lui, o împlinește. Unii se închid în frică, în timp ce cel izbăvit răspunde prin recunoș­tință și ascul­tare. El ne arată că apropierea de Domnul se păstrează și prin împlinirea voii Sale: întorcându-se acasă, ducea între semenii săi mărturia întâlnirii care îi schimbase viața. Astfel, locul din care fusese înstrăinat devenea locul slujirii sale, iar amintirea suferinței se lumina prin binele pe care îl putea vesti.

A-L urma pe Hristos înseamnă să-I deschidem și încăperile inimii. Să-I îngăduim să lumineze preocupările care ne stăpânesc, fricile care ne îngustează libertatea și interesele care ne fac să trecem nepăsători pe lângă aproapele. Evanghelia ne aver­tizează că putem refuza darul lui Dumnezeu când grija pentru cele materiale ajunge să acopere valoarea persoanei și lucrarea harului. Locuitorii ținutului Gherghesenilor ne arată cât de tragic este să-L avem pe Hristos înaintea noastră și totuși să nu-I facem loc în viață. De aceea, suntem chemați la cercetare lăuntrică: ce anume păzim cu atâta înver­șunare, încât ne temem să-I încre­din­țăm Domnului? Și câtă pace am putea primi dacă am deschide, cu smerenie, tocmai locul pe care îl apărăm de atingerea Lui?

Iar dacă vom fi vreodată ispitiți să credem că întunericul este prea adânc și că întoarcerea nu mai este cu putință, să ne amintim de omul care locuia printre morminte și care, prin întâlnirea cu Hristos, a devenit vestitor al milei dumnezeiești. Să ne amintim că același om, odinioară lipsit de adăpost și de pace, a primit din nou bucuria de a merge acasă și puterea de a aduce altora o veste bună. Acolo unde este primit Hristos, întunericul începe să se risipească, omul nu mai este redus la căderea sa, iar nădejdea poate renaște chiar și în inima care se credea pentru totdeauna părăsită.