Noapte albastră cu Doru Stănculescu

Locuiam pe strada Aviator Popișteanu. Una dintre străzile cu nume de aviatori care fac legătura între bulevardul Ion Mihalache și bulevardul Expoziției. Într-o casă veche cu trei apartamente. Câte unul pe etaj. Parterul era ocupat de familia unui nepot al fostului fruntaș țărănist Ilie Lazăr, participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Tot așa îl chema și pe nepot, Ilie Lazăr, un om tare cumsecade. Îi trăia și tatăl când m-am mutat acolo. Mi-a făcut cunoștință cu bătrânul, sicriul pe care l-am descoperit la subsol, rezemat de ușa centralei termice. M-a luat cu frig la început. Apoi m-am obișnuit cu el. E pentru bunicul, mi-a explicat unul dintre cei doi băieți ai vecinului Ilie.

Cam o dată la câteva nopți, cel mai vârstnic locatar al apartamentului de jos obișnuia să cânte la vioară. Era ca și cum dormeam cu capul pe corzile viorii cu pricina. După o vreme, m-am gândit să-i răspund, bătând, nu știu dacă la fel de muzical, în calorifer. Cert este că violonistul se potolea. Nu l-am mai auzit apoi deloc. Abia când am văzut că sicriul de la subsol dispăruse, am înțeles ce s-a întâmplat. Trecuseră câteva săptămâni de la plecarea bătrânului locatar din casă, când am aflat. Doamne, cum pot coabita viața și moartea în marile orașe! Separate de un simplu perete, fără să aibă habar una de alta!

Într-o seară de iarnă, m-am trezit acasă cu un prieten pe care-l chema Doru Seliman. Nu venise cu mâna goală, ci cu un alt Doru. Însuși Doru Stănculescu în persoană.

Să fi fost ora zece când am auzit bătăile lor în ușă. I-am poftit cu drag înăuntru. Dar înăuntru în bucătărie, ca să putem sta pe îndelete la un pahar de vorbă, fără să-i deranjăm pe ceilalți ai casei, care deja se culcaseră. Am sorbit rar din paharul pe care-l aveam în față. Mai des din povestea copilăriei lui Doru Stănculescu, căci faimosul cantautor coborâse pe firul timpului până acolo.

Ca o dovadă că nimic nu este întâmplător, am aflat, cu această ocazie, că își petrecuse o bună parte din anii de început ai vieții pe strada Clucerului, unde locuiau socrii mei, dar nu la orice adresă, ci exact la numărul 7, casa de acum a acestora, adică. Stătusem eu însumi o vreme în această casă, fără să caut însă urmele celor de dinaintea mea în odăile sale. Să le ascult, mai exact spus. Și nu doar pe ale lui Doru Stănculescu, ci și pe cele ale Mihaelei Mihai, sora lui, nu mai puțin celebră decât el.

Celălalt Doru, Seliman, făcuse ochii cât cepele, ascultând, ca și mine, cu urechile făcute pâlnie. Vezi, părea să-mi spună, de ce ți l-am adus pe prietenul meu aici?

Pe prietenul nostru, mai bine zis, fiindcă, odată cu apropierea dimineții, dispăruse orice barieră dintre noi.

Unde mai pui că și Doru Stănculescu, și eu eram purtători de mustață. A mea nu atât de proeminentă ca a lui, ce venea, cu purtătorul ei cu tot, parcă dintr-un alt veac, unul de demult. Eram cât se poate de bucuros că nimeriseră în bucătăria apartamentului meu.

Dar tu ce cauți aici?, am tăbărât, dintr-odată, noi, mustăcioșii, pe nemustăciosul Seliman. Cum avea simțul umorului, acesta a început să râdă. Ne-am pus, de fapt, cu toții pe râs. Ar fi râs, dacă s-ar mai fi aflat la subsol, și sicriul bătrânului ce locuise dedesubt.

Taman când dădeau zorii să se reverse, Doru Stănculescu mi-a oferit cel mai recent CD al său. Deși CD-urile au cam ieșit din modă azi, cântecele lui Doru Stănculescu continuă să-și păstreze prospețimea. Sunt cântece de început. Venite, vreau să spun, dinspre începutul folkului românesc. Iar poezia acestor cântece era, continuă să fie egală cu poezia omului care le-a compus și interpretat.

O noapte pe care o să o țin minte toată viața. Una de un alb strălucitor.

Hai, hai, haidi, hai/ Pe sub zori mă legănai. Pe sub zori, da, căci, fiind vreme de iarnă, lipseau din apropierea noastră florile, inclusiv cele de gheață. N-a ști nimeni că m-am dus/ Numa' m-or vedea că nu-s.

S-au dus cei doi prieteni ai mei. Văd, ori de câte ori încerc să-i caut, că nu-s. Și mă apucă un dor năprasnic de noaptea aceea de demult, poate un pic și de vârsta pe care o aveam atunci. Dorule Stănculescu, Dorule Seli­man, ce v-a cășunat de v-ați grăbit?

M-am mutat de ani buni de pe strada Aviator Popișteanu. La doar două case, pe aceeași parte a străzii, înspre bulevardul Mihalache, la numărul 14, a stat o vreme cu chirie Marin Preda. Chiar că nimic nu este întâmplător. Să locuiesc pe aceeași stradă cu marele meu conjudețean și în aceeași casă cu Doru Stănculescu, pe strada Clucerului, în spatele Pieței 1 Mai - adevărat, în perioade diferite! Mă socotesc, însă, chiar și așa, un om norocos.

Hai, hai, haidi, hai/ Pe sub zori mă legănai!

Dumnezeule, ce noapte! Albă, poate albastră, la fel ca porțile orașului București, din filmul cu același nume, scris de autorul Moromeților și ilustrat muzical de vocea Dorului Stănculescu.