Cum arătau serafimii?

În Isaia 6:2-3, Iahve apare înconjurat de serafimi, care au aripi şi zboară, dar şi mâini şi picioare. Ei Îi înalţă lui Dumnezeu cântări de laudă, iar unul dintre serafimi ia cu cleştele un cărbune încins de pe jertfelnic, cu care curăţeşte buzele profetului Isaia fără să-l ardă (v. 6). Dar se poate spune mai mult despre aceşti serafimi?

În cele două versete, serafimii sunt descrişi general: "Serafimi stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două îşi acopereau feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau. Şi strigau unul către altul, zicând: "Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!"" (Isaia 6:2-3). O primă remarcă priveşte traducerea. Biblia sinodală redă prin "stăteau înaintea Lui (lui Iahve)", dar în ebraică mimmaâal lo înseamnă mai degrabă "deasupra Lui". De ce stau serafimii deasupra lui Iahve, Care şade pe tron? Vom reveni asupra acestei probleme. Cu privire la număr nu cred că se poate spune nimic precis. Mettinger crede că sunt probabil doi, plecând de la expresia "unul către altul" (ze 'el ze) (cf. T.N.D. Mettinger, "Seraphim", în: K. van der Toorn et al. (ed.), Dictionary of Deities and Demons in the Bible, Brill, Leiden/ Eerdmans, Grand Rapids, ediţia a 2-a, 1999, pp. 742-744), dar întrucât aceasta sugerează doar reciprocitatea, se poate aplica la fel de bine şi unui grup format din mai mulţi. Menţionarea unuia dintre serafimi în v. 6 nu implică nimic special în legătură cu numărul: pot fi doar doi, dar la fel de bine pot fi şi mai mulţi. Interesant că Targumul la Isaia nu redă prin "serafimi", ci prin "slujitori sfinţi", care nu zboară, ci "slujesc". Alte contexte Ca şi în cazul heruvimilor, termenul serafim este preluat în limba română din ebraică, prin intermediul limbii greceşti. Deşi avem de-a face cu un plural, termenul este folosit ca şi cum ar fi un singular. Mai normal ar fi să spunem heruvi şi serafi, nu heruvimi şi serafimi (în ebraică pluralul se realizează prin terminaţia -im). Verbul care stă la baza termenului de saraf înseamnă "a arde". Dar despre ce ardere ar putea fi vorba? Serafimii apar şi în alte contexte, însă nu ca fiinţe cereşti. Şi tocmai aceste alte texte pot arunca o lumină nouă asupra imaginii serafimilor. Prima dată apar în Numeri 21:6. În timpul călătoriei prin pustie, Dumnezeu îi pedepseşte pe neascultători: "Atunci a trimis Domnul asupra poporului şerpi veninoşi (nehaşim serafim), care muşcau poporul, şi a murit mulţime de popor din fiii lui Israel" (Biblia sinodală). Cornilescu traduce mult mai bine prin "şerpi înfocaţi". Septuaginta traduce serafim prin thanatountas "ucigaşi" (cf. şi Anania). Pentru a-i izbăvi de muşcătura acestor şerpi, Moise face un şarpe de aramă. Ceea ce este curios, dacă în v. 6 şerpii sunt numiţi deopotrivă "şerpi serafimi", în Numeri 21:8, şarpele ridicat de Moise este numit direct "serafim". "Iar Domnul a zis către Moise: "Fă-ţi un şarpe de aramă (în original doar saraf) şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat care se va uita la el va trăi". S-ar înţelege deci că saraf înseamnă chiar şarpe (Septuaginta traduce aici direct ophis), iar nehaşim serafim din v. 6 arată că ar fi vorba de un tip anume. În Deuteronom 8:15, Moise le aduce aminte israeliţilor de grija lui Iahve, "Care te-a povăţuit prin pustiul cel mare şi groaznic, unde sunt şerpi veninoşi (nahaş saraf), scorpioni şi locuri arse de soare şi fără de apă". Septuaginta traduce prin "şerpi care muşcă", demonstrând că nu prea ştie cum să trateze termenul ca atare. Termenul saraf mai apare în cartea Isaia în 14:29: "Nu te veseli, toată ţara Filistenilor, fiindcă a fost zdrobit toiagul care te lovea. Căci din rădăcina şarpelui va ieşi o viperă şi din urmaşii lui un şarpe zburător (saraf me'ofef)". Şi de data aceasta saraf singur denumeşte un şarpe, iar me'ofef arată că este un şarpe cu aripi, care zboară. Tocmai observând că nu este un şarpe obişnuit, Cornilescu traduce aici prin "balaur". Aceeaşi sintagmă, saraf meâofef apare şi în Isaia 30:6: "Proorocie despre fiarele de la miazăzi: Printr-o ţară de strâmtorare şi îngrijorare, cu lei şi leoaice mugitoare, năpârci şi şerpi zburători (saraf me'ofef), ei duc pe măgari avuţiile lor şi pe cămile comorile lor, către un popor care nu le foloseşte la nimic". Ca o concluzie preliminară, observăm că în afară de Isaia 6:2-3 şi v. 6, saraf înseamnă un tip de şarpe în toate celelalte cazuri, uneori în combinaţie cu nahaş, termenul general pentru "şarpe", alteori chiar singur. Septuaginta delimitează însă Isaia 6:2-3 şi 6 de celelalte ocurenţe, transliterând aici prin seraphin, iar în celelalte cazuri redând prin ophis "şarpe". S-ar putea deci spune că textul ebraic nu pare să facă vreo diferenţă, pe când Septuaginta le separă pe fiinţele din Templu, din proximitatea lui Iahve, de celelalte cazuri când este vorba de şerpi. Serafim şi uraeus Totuşi, plecând de la sensul termenului în toate celelalte contexte, se poate spune că şi în Isaia 6 el trebuie să se refere la un simbol ofic. K.R. Joines, într-un articol devenit clasic, argumentează convingător că originea simbolului ar fi Egiptul. Acolo cobra ridicată sau şarpele uraeus-ul reprezintă protecţia de care se bucură faraonul şi pe care o oferă zeii. Deşi preponderent şarpe, uraeus-ul poate avea în arta egipteană şi faţă umană, mâini, picioare şi mai ales aripi. El suflă foc asupra vrăjmaşilor, iar acest aspect ar lămuri de ce în ebraică el este numit saraf "cel care arde", "arzătorul". Desigur că suflarea focului era asociată şi cu veninul, care arde şi ucide victima muşcată. Doar la nivelul anilor '60, Joines menţionează cazuri de scarabei cu reprezentări ale şerpilor uraeus descoperiţi în Meghido, Gaza, Bet-Şemeş şi Lachiş, iar printre piesele de fildeş găsite în palatul omrizilor din Samaria s-au găsit mai multe obiecte cu uraeus (Karen Randolph Joines, "Winged Serpents in Isaiahâs Inaugural Vision", în: Journal of Biblical Literature 86 [1967], nr. 4, pp. 411-414). Se poate deci spune că şi din punct de vedere arheologic, zona siro-palestiniană era familiarizată cu simbolismul şarpelui protector. Dacă serafimii au formă de şarpe, iar şarpele uraeus era de exemplu reprezentat deasupra coroanei regale, protejându-l pe faraon în poziţie ridicată, se poate înţelege de ce şi în Isaia 6:2 se spune în ebraică despre serafimi că "stăteau deasupra Lui (lui Iahve)", şi nu "înaintea" cum traduce Sinodala. Serafimii ar fi situaţi de fapt deasupra tronului lui Iahve, realitate sugerată şi de prezenţa în reprezentarea iconografică antică din Egipt şi Fenicia a frizei cu şerpi protectori, aşa cum s-a descoperit de exemplu pe un cilindru din Meghido (Wolfgang Zwickel, Der salomonische Tempel, von Zabern, Mainz am Rhein, 1999 şKulturgeschichte der Antiken Welt 83ţ, pp. 79-83). Trebuie însă remarcat că serafimii nu Îl protejează pe Iahve, dimpotrivă, se feresc de sfinţenia Lui acoperindu-şi cu aripile feţele şi picioarele (trupurile - cum sugerează Targumul). Desigur, reprezentarea teriomorfă, cu elemente animaliere, trimite către o interpretare simbolică. Şerpii sunt un simbol al înţelegerii, inteligenţei (cf. Facere 3:1; Matei 10:16), iar prin veninul lor al pedepsei divine (Numeri 21:6), dar şi al vindecării (Num 21:8). Deloc întâmplător saraf-ul construit de Moise, şarpele de aramă, a ajuns să fie idolatrizat, încât regele Iezechia, în cadrul reformelor sale religioase care vor anunţa reforma lui Iosia, va hotărî scoaterea lui şi distrugerea: "Şi a stricat şarpele cel de aramă, pe care-l făcuse Moise; chiar până în zilele acelea fiii lui Israel îl tămâiau şi-l numeau Nehuştan". Nehuştan, nume care se leagă atât de "şarpe" (ebr. nahaş), cât şi de "aramă" (ebr. nehoşet), a fost deci numele unui asemenea serafim, idolatrizat probabil în Templul din Ierusalim. În viziunea lui Isaia prin care profetul a fost chemat la profeţie, rolul serafimilor însă este diferit. Ei nu sunt idoli, ci profetul se învredniceşte să-i vadă într-o viziune duhovnicească drept fiinţe cereşti care Îi slujesc în permanenţă lui Dumnezeu. Rolul lor este de laudă, iar în relaţia cu oamenii, de purificatori. Unul dintre serafimi îi curăţeşte în chip minunat buzele profetului cu cărbunele încins de pe altar. În tradiţia creştină, serafimii sunt asociaţi uneia dintre cele nouă cete de îngeri. Comentând textul din Isaia, Sf. Dionisie Pseudo-Areopagitul scrie că "a fost denumit serafim, pentru că el a suprimat greşelile pomenite prin arşiţa focului şi a înflăcărat pe cel pomenit pentru slujba divină" (Ierarhia cerească 13:3, trad. Cicerone Iordăchescu, Institutul European, Iaşi, 1994, p. 61).