Cum au perceput elevii filmul „Omul lui Dumnezeu” (I)

Un articol de: Gina Viorica Emanoil - 27 Martie 2023

Ca profesor de religie, responsabilitatea este asumată, în primul rând, față de Dumnezeu în momentul în care te afli la catedră. El te îngăduie ca „om al Său” într-o lucrare măreață, veșnică, provocatoare, grea, dar compensată sufletește pe măsură! În al doilea rând, responsabilitatea este față de oameni: elevi, părinți, bunici, colegi și chiar propria persoană. Oamenii te vor judeca de la prima greșeală, oricât de mică ar fi, mai ales că unii părinți se consideră în măsură să-ți dea sfaturi, cu atât mai mult pentru că ești profesor de religie. În ambele situații este nevoie de rugăciune și răbdare, apoi, ușor-ușor, vei simți lucrarea minunată a Creatorului în fiecare situație pe care o credeai încâlcită.

Obișnuiesc să merg de câteva ori pe an cu elevii mei la cinematograf, considerând aceasta o activitate extra­școlară benefică dezvoltării caracterului lor și ținând cont că și lor le place foarte mult. Aleg, de obicei, filme 3D specifice vârstei lor, pe care le discutăm apoi în cadrul orei de dirigenție. În primăvara anului trecut am vizionat „Roșu aprins”, mai ales pentru a privi haosul ado­lescenței și din altă perspectivă decât cea spirituală. Filmul i-a captivat din mai multe motive: eroina principală era o fetiță de 13 ani, cum erau cei mai mulți dintre ei, era o animație 3D presărată cu umor, trans­mițătoare de energie, parcă inspirată din viața clasei noastre, încât mulți s-au regăsit printre personaje.

Sfârșit de clasa a 8-a, un an școlar pe care eu, ca profesor-diriginte, îl numesc important pentru viitorul lor. Părinții îl numesc un „an greu”, ceea ce pune pe umerii lor o presiune îngrijorătoare, dezarmantă... De ce să fie numit „greu”?, i-am întrebat la prima ședință cu părinții. „Oare, devin mai responsabili dacă îi speriem?” E primul lor examen dintr-o serie de multe altele. De altfel, cu toţii dăm în fiecare zi a vieții noastre un fel de examen în fața lui Dumnezeu, dar nu realizăm.

Îmi vine în minte poezia „Îndemn” a lui Demostene Botez, foarte dragă mie, pe care le-o spun copiilor adeseori: „Când te duci seara la culcare/ Să-ţi pui o mână sub obraz/ Să te întrebi cu-ngrijorare: Ce am făcut eu, oare, azi? O zi trecută fără fapte/ Care să-ţi fi rămas în minte/ În viaţa ta e ca o noapte/ Sau ca un basm fără cuvinte.// E ca şi cum n-ai fi trăit/ Şi ţi-ai pierdut o zi din viaţă/ Şi soarele s-ar fi oprit/ Căzut în somn de dimineaţă.// Cât timp tu n-ai făcut nimic/ Pământul s-a-nvârtit o dată/ Şi doar nu-i atât de mic,/ Şi-a dus în spate lumea toată!” Această poezie ne îndeamnă să medităm zilnic asupra faptelor noastre, să analizăm dacă timpul pe care ni l-a dăruit Dumnezeu să-l petrecem cu folos a fost cu adevărat „de ținut minte”, un timp valorificat, util, atât nouă, cât și semenilor noștri, ne trece printr-un „examen”!

Provocări, ispite, frământări

Știu, clasa a 8-a este grea, dar dacă le spunem așa, unii vor zice „e greu, nu pot!” și vor sta apă­sați mai degrabă la umbra cuvântului greu, decât să depună efort. Pentru că actuala gene­rație este un pic mai comodă, având doar la un click distanță orice informație, joc, film, muzică, viață virtuală. Iar acest examen face parte, sută la sută, din viața reală, trebuie să scrie cu mâ­nu­ța pe hârtie cuvintele întregi, nu cu prescurtări folosite pe grupul de WhatsApp, altfel nu se punctează răspunsul! Știu și ei că este un an greu, dar îi ajută să-l perceapă ca pe un „greu pozitiv” care merită efort.

La vârsta adolescenței, când ei încep să viseze la un viitor, luându-și ca model vedete de televiziune sau de pe Tik-Tok, sportivi învăluiți în glorie despre a căror muncă grea se vorbește prea puțin, prefer să le spun că este un examen important pentru a-și îndeplini cele mai îndrăz­nețe idealuri, chiar dacă unii încă nu prea le știu sau se vor mai răzgândi pe parcurs, sau vor rătăci din căutare în căutare. Când în societatea noastră olimpicii internaționali nu sunt valorizați și expuși ca modele pentru efortul lor, da, clasa a 8-a e grea... Cuvântul „important” îl include pe „greu”, nu îl exclude!

Pentru a le alunga monotonia elevilor mei de clasa a 8-a, i-am anunțat într-o zi că la următoarea oră de dirigenție îi voi duce din nou la film. Era o zi de luni, în care speram să nu fie aglomerat, căci filmul „Omul lui Dumnezeu” era foarte mediatizat și, personal, îmi doream foarte mult să-l văd. Le-am spus că a venit momentul să vedem un film mai altfel, că am tot văzut desene animate și am încredere în ei că vor putea asimila mesajul unui film pentru oameni mari. Am fost și criticată pentru că aleg să duc copiii la o dramă, care nici nu era 3D, că nu e pentru ei așa ceva, că sunt și filme mai potrivite, ca noul „Avatar”, dar am spus că-mi asum fără nici o îndoială alegerea, pentru un film care continuă ideile din lecțiile de religie legate de credința statornică, iubire și iertare, smerenie, rugăciune și jertfă, de viața reală.

Unii copii au dat click să vadă dacă merită vizionat, au căutat pe internet trailerul de aproximativ două minute și nu au mai venit, alții au venit cu câteva informații în plus, vizitând deja Grecia sau Eghina, cu părinții. Am propus filmul și unei colege, dirigintă la clasa a 6-a, care a venit cu vreo 16 copii, în total au fost 31. Bucuria mea a fost mare când am aflat că în afară de noi mai sunt doar doi spectatori. A fost o bucurie de moment... căci apoi au curs ispitele... Desigur că au stat elevii noștri 15 minute la „cumpărături”, ca în filmele americane unde nu poți viziona un film fără a servi suc, popcorn sau nachos... Știam că nu vor consuma toți prea mult suc, știam și că unii vor cere voie să iasă până la baie, vor pierde minute prețioase din film, vor deranja... astfel că au primit mustrările de rigoare din partea unei doamne care nu știe cum fac adolescenții când merg la film în grup, mustrări pe care le-am primit și eu, mai blânde, ce-i drept, la final.

Mă durea sufletul, am ieșit din sală foarte răvășită, impresionată de film, marcată de anumite replici, cumva supărată că a trebuit să pierd câteva replici din film încercând să fac pe „omul de ordine” în sală, un telefon care mi-a zbârnâit continuu în mână căci curgeau mesajele... dar am preferat să nu-l deschid decât să pierd încă ceva din film. La sfârșit, când s-au aprins luminile în sală, am căutat-o cu privirea pe colega mea, era cu ochii în lacrimi... deci nu eram doar eu răvășită. În drum spre casă încerc să-mi limpezesc sentimentele după ce m-am despărțit mai repede ca oricând de elevii mei. Nu știu de ce, simțeam doar imboldul de a mă depărta de ei cât mai repede, parcă de a mă ascunde undeva ca să mă pot gândi fără vreo tulburare... aveam un puternic sentiment de dezamăgire, ca atunci când ai parte de un eșec pe care puteai să-l eviți, dar oare chiar așa să fie!?

A urmat o seară de frământări, colega m-a sunat să mă întrebe unde am dispărut așa repede că nici nu a apucat să stea puțin de vorbă cu mine... că i-a plăcut foarte mult filmul și-mi mulțumește pentru invitație! Ei, uite, că am făcut și un bine cuiva! Îmi fac curaj să mai las autocritica, sunt prea dură cu mine însămi, ajung acasă și le povestesc apropiaților despre expe­riența mea, dar parcă lipsea ceva, era un blocaj, eram într-o stare de disconfort pe care nu mi-o explicam. Doamne, ce zi! Și ce noapte! M-am frământat până târziu în noapte cu toate aceste gânduri: „Oare am făcut bine că am dus copiii la acest film? Au înțeles ei ceva, au rămas cu ceva? Știam că o să-i întreb, dar parcă-mi era teamă de răspuns, un răspuns pe care îl intuiam eu după forfota lor, un răspuns care, însă, nu corespundea realității! 

Gina Viorica Emanoil este profesoară la Școala Gimnazială „General Eremia Grigorescu” din București