Cum poate profesorul de religie să transforme societatea

„România este, cred, singura ţară din Răsăritul fost comunist care are excelente manuale de religie, părinţii în general sunt oameni credincioşi, avem profesori bine pregătiţi, aşadar problema este în altă parte. Iar această parte este obiectul de activitate a unor iniţiative seculare care îşi găsesc raţiunea de a fi în a vâna orice manifestare publică a creştinismului şi a o judeca nevrednică de societatea de azi“ - o discuţie cu arhim. Hrisostom Rădăşanu, consilierul Sectorului Învăţământ al Arhiepiscopiei Iaşilor, despre rolul orei de religie şi al profesorului de religie.

Părinte consilier, care este cel mai important gând pe care trebuie să-l aibă în minte un profesor de religie care intră într-o clasă de şcolari mici?

Gândul oricărui om care voieşte să vorbească de Hristos şi de moştenirea Lui în lume este gândul care i-a însufleţit în dimineaţa Învierii pe apostolii Lui: ai văzut? ai auzit? Ceva formidabil s-a întâmplat într-o duminică dimineaţa şi acel ceva este motivul pentru care deschidem dimineaţa uşa cancelariei sau a clasei. Mirarea aceasta sfântă, care este specifică puiului de om când descoperă lumea, poate fi gestionată în aşa fel încât să le vorbesc celor mici de ce lucru grozav este să descoperi relaţia cu un Dumnezeu iubitor, de felul în care şi alţi oameni au făcut acest lucru şi de ceea ce a ieşit din acest dialog al lui Hristos cu lumea.

Dar cel care intră să ţină o lecţie de religie la o clasă de liceeni?

Dacă pentru cei mici lumea este mirare, pentru cei mai mari lumea este provocare. Dumnezeu nu este din această lume, şi dacă poate cineva să provoace pe tineri la a-şi găsi propriul drum în viaţă, acesta este Hristos. Un Dumnezeu care aparţine lumii poate fi manipulat odată cu lumea. Adolescenţii aflaţi la vârsta aceasta, în care învaţă arta controlului, a înstăpânirii asupra lumii, Îl repudiază pe Dumnezeu pentru că Îl percep ca pe o sumă de rituri, convenţii morale, imprecaţii gen: să nu faci aia sau cealaltă, un Dumnezeu Care nu vine cu nimic înnoitor sau cool, cum le place lor să spună.

„Hristos Se lasă provocat, chestionat, întrebat, contrazis, persiflat. Asta nu trebuie să îl înspăimânte pe profesorul de religie“

Or, dacă este ceva ce înnoieşte cu adevărat lumea din lăuntru şi din afară, acesta este Hristos. Un Hristos proaspăt, ca în zi de Paşti, este interlocutorul unei ore de religie dintr-un liceu, un Hristos care spune: împărăţia Mea nu este din lumea aceasta, şi dacă vreţi ceva înnoitor şi provocator în adevăratul sens al cuvântului, vă invit la Mine acasă.

Hristos Se lasă provocat, chestionat, întrebat, uneori contrazis, alteori persiflat chiar şi la ora de religie. Şi asta nu trebuie să îl înspăimânte pe profesorul de religie. Anatema sau nota doi nu Îl aduc pe Hristos mai lesne în inima contestatarului, ci răbdarea de cremene, mâna întinsă cu fermitate, chiar şi când este muşcată, zâmbetul luminos, chiar şi între tunetele răzvrătirii. Uit, ca profesor, de prea multe ori, şi mai ales la liceu, că nu e vorba de mine aici, de performanţele sau pedigree-ul meu de profesor de religie, ci de Hristos şi de felul în care El a acţionat, a vorbit, a răbdat când a făcut prima oră de religie pe Muntele Fericirilor sau ultima pe Muntele Căpăţânii.

Cu ce trebuie să rămână în minte un elev la terminarea orei de religie?

Omul a fost creat de Dumnezeu cu minte, ceea ce ne împlineşte ca oameni, dar şi cu emoţii, cu voinţă, cu simţiri trupeşti şi sufleteşti. Or ora de cateheză, ora de religie la şcoală, este chemată să activeze, chiar şi măcar pentru o oră pe săptămână, acest complex sufletesc şi material numit om şi să-l pună faţă în faţă cu adevăratele sale rosturi şi cu chemarea lui spre veşnicie. Avem tendinţa chiar noi, creştinii, să reducem ora de religie doar la un moment în care mutăm mobilă dintr-un muzeu religios într-altul, ca să citez dintr-o scrisoare de adio a unei liceene ce s-a călugărit. Mă gândesc că dincolo de exigenţele fireşti, obişnuite ale oricărei ore de religie (planificări, cataloage, grade didactice etc), ţinta trebuie urcată mai sus, înspre adevăratele nevoi ale omului. Iar nevoia adevărată a omului este nevoia de Dumnezeu. Asta însă nu se regăseşte doar la nivelul minţii, ci şi la nivelul inimii, de pildă, la nivelul voinţei apoi: sunt un om mai interesat de valorile credinţei după fiecare oră de religie? Am decis fie măcar pentru azi că voi fi un om mai bun? Pentru cunoştinţe sunt examinările, ascultările, cum li se zice, dar o adevărată călăuză într-ale religiei ascultă nu doar exprimarea, frazarea coerentă a cunoştinţelor de religie, ci şi bătăile inimii şi pulsaţiile voinţei interlocutorului său. Or pentru asta unui profesor de religie i se cere curaj de a depăşi o anumită zonă de comoditate neimplicată în vieţuirea tinerilor şcolari, dar şi gândul că ceea ce face este ceva extraordinar şi merită acest curaj şi efortul care îl însoţeşte. Am avut o experienţă cu un tânăr absolvent de teologie care şi-a justificat prezenţa în rândurile profesorilor de religie pentru ca, folosesc expresia lui, să aibă o bucată de pâine pe masă. Un gând perfect justificat întru logica lumii, dar insuficient după logica lui Dumnezeu. M-am întristat înaintea acestui argument, dar m-am gândit la sutele de profesori de religie care, în condiţii dificile, reuşesc, vorba colindei, să vină nu cu vreun gând rău, ci să-L aducă pe Dumnezeu simţit în vieţile atâtor oameni. Dacă Îl ai pe Domnul, poţi să Îl oferi şi elevilor, şi colegilor profesori, nu doar din perspectiva volumului de cunoştinţe religioase, ci şi din perspectiva cuminţeniei creştine, a autenticităţii evanghelice şi a dragostei întru Adevăr.

Cât de important este ca profesorul de religie să fie la curent cu muzica sau cu noile tehnologii la care au acces copiii?

Este important să am acces, ca profesor de religie, la lumea în care se află interlocutorii mei, dar nu numai atât. Uneori profesorul se complace în această lume a elevului, nedându-şi seama că rolul lui este să folosească această haină de cunoştinţe psihologice, nicknameuri de facebook sau expresii mai puţin oficioase pentru a îmbrăca voia lui Dumnezeu, Care doreşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Ascuns în toate lucrurile este Dumnezeu, şi profesorul de religie este un mystagog, un interpret, care descoperă văl după văl pentru a-L găsi şi a-L aduce pe El în inimile tinerilor.

O cauză a aversiunii omului neduhovnicesc faţă de faptul credinţei

De unde apare reţinerea unei anumite părţi a societăţii în ceea ce priveşte prezenţa religiei în şcoli? Unde se greşeşte?

Eu cred că a vesti pe Domnul este ceea ce facem noi, creştinii. Ca următor al credinţei însă nu trăiesc după măsura credinţei mele, iar prin aceasta amplific o aversiune a omului neduhovnicesc faţă de faptul credinţei. Ne e frică să punem apoi degetul pe rană: oamenii care luptă împotriva prezenţei religiei, fie şi ca obiect de studiu scolastic în şcoală, sunt oameni răniţi profund fie de propria nerozie, fie de incapacitatea unor oameni ai credinţei de a comunica. Însă personal cred, mai ales după ce am interacţionat cu profesori de religie luminoşi şi dedicaţi, că adeseori e mai mare opacitatea împotrivitorilor faţă de religie decât dorinţa şi putinţa noastră de a comunica. Şi aceasta mai ales când această opacitate sfârşeşte în maliţie sau răutate pe de-a dreptul. Ziarele şi emisiunile tv sunt pline efectiv de răutăţi debitate zilnic împotriva unor oameni care au mame, familii, copii. Mă gândesc cum se simte copilul unui profesor de religie când vede la televizor că nu ştiu care asociaţie secular-umanistă afirmă că profesorii de religie sunt nişte paraziţi ai societăţii şi că mănâncă o pâine aruncată cu ciudă ca unui câine lipsit de suflet... Astfel de discursuri le-am prins în copilărie la şcoală, când am fost scos în careu pentru că am mers la biserică şi nu la activitatea patriotică de strâns gândaci de Colorado, dar era o epocă pe care o credeam îngropată de mult. Recrudescenţa judecăţilor staliniste este îngrijorătoare într-o ţară care şi-a ucis şi umilit preoţii, intelectualii, elitele. E teribil, dar asta este societatea căreia profesorii de religie, alături de credincioşii lui Hristos, trebuie să se adreseze şi pe care trebuie să o transforme...

Credeţi că există o problemă legată de modul în care sunt concepute manualele sau ţine de personalul didactic care predă religia şi care uneori nu reuşeşte să comunice la nivelul generaţiei de astăzi. Este oare o chestiune legată de metodica predării?

România este, cred, singura ţară din Răsăritul fost comunist care are excelente manuale de religie (pentru cârtitori este suficientă proclamaţia că manuale perfecte nu există), părinţii în general sunt oameni credincioşi (sau măcar cu frică de Dumnezeu), avem profesori bine pregătiţi (cinste lor!), cunosc o mulţime de oameni inimoşi a căror lucrare a făcut ca religia să fie bine predată, aşadar problema este în altă parte. Iar această parte este obiectul de activitate a unor iniţiative seculare care îşi găsesc raţiunea de a fi în a vâna orice manifestare publică a creştinismului şi a o judeca nevrednică de societatea de azi. Toată isteria media anti-religie este amplificată însă şi de receptivitatea uneori masochistă a românilor doritori de a fi OK faţă de normativul social contemporan care îşi face un titlu de glorie din a ghetoiza credinţa cu orice chip. Este ceva similar, dacă îmi este permisă comparaţia, cu izolarea unor grupuri etnice doar pe motiv de rasă, a unor grupuri culturale doar pe motiv de cultură şi aşa mai departe: oamenii credinţei vor fi izolaţi pentru că sunt ai credinţei. Ce mă miră este memoria scurtă a românilor, care acum douăzeci de ani se cununau în miez de noapte la Mănăstirea Putna de frica ateismului comunist militant, iar astăzi renunţă de bunăvoie la credinţă de dragul de a fi în rând cu argumentele îndoielnice, dar violent exprimate ale militantismului secular contemporan. Nădăjduiesc că aceste fobii antiidentitare creştine şi româneşti vor trece, mă tem însă de victimele nenumărate ale unor astfel de gesturi. Şi aici profesorul de religie trebuie să salveze ce se mai poate salva.