Cum s-a înființat sistemul național de decorații
Primele încercări de a institui un ordin național i-au aparținut lui Alexandru Ioan Cuza. Era un lucru dificil de realizat deoarece, conform dreptului internaţional de atunci, numai entităţile statale suverane puteau să instituie ordine, iar Principatele Române erau, juridic, sub suzeranitatea Imperiului Otoman. La sărbătorirea a cinci ani de la Unirea Principatelor (la 24 ianuarie 1864) a intenționat să înființeze „Ordinul Unirii”, comandând însemnele acestuia la Casa Krétly de la Paris, care nu a putut onora comanda la timp. În 1864, Cuza a mai bătut două medalii, „Virtutea Militară” şi „Devotament şi Curagiu”, dar nici acestea nu au fost instituite legal şi, prin urmare, nici conferite oficial.
Venit dintr-o ţară cu puternice tradiţii în domeniul decoraţiilor, Carol I a obținut acceptul de la marele vizir otoman de a înființa decoraţii minore şi, în 1872, instituie o primă medalie, „Virtutea Militară”, pe modelul distincției create de Cuza.
Proclamarea independenţei a dus la legiferarea, în data de 10 mai 1877, a primului ordin românesc, „Steaua României”, cu cinci grade, inspirat din Ordinul Unirii, confecţionat pe vremea lui Cuza. Urmează, odată cu proclamarea Regatului, un al doilea ordin, „Coroana României”, plasat ierarhic sub „Steaua României”, tot cu cinci grade, iar în 1906 se instituie Ordinul „Carol I” (foto) care a fost, până în 1948, cea mai înaltă decoraţie românească, potrivit canord.presidency.ro.
Astfel, în 1916, România avea un sistem de decoraţii închegat, compus din trei ordine şi 16 decoraţii, dintre care șase erau distincţii pentru veteranii războaielor din 1877-1878 şi 1913.