Cum și unde trebuie privegheați cei adormiți în Domnul până în ziua înmormântării? (II)
Toate aceste rânduri, departe de a se dori o prezentare idilică a unor vremuri demult apuse, doresc să atragă atenția asupra datoriei pe care o avem ca slujitori ai Bisericii de a reașeza în cadrul societății actuale, consumiste și secularizate, duhul comunitar al viețuirii, atât de înstrăinat, de a-i reînvăța pe semenii noștri despre adevărul faptului că suntem trecători pe acest pământ și că, vrem sau nu vrem să acceptăm, vom trece și noi inevitabil prin moarte. Tocmai de aceea nu trebuie să ne facem moartea străină, ci să căutăm să pătrundem și să înțelegem faptul că „taina morții” poate și trebuie să devină pentru fiecare dintre noi „taina vieții” fericite din Împărăția lui Dumnezeu.
Astfel, conștientizând faptul că nu ne mai putem întoarce la vremurile de odinioară, pentru că mersul în sine al lumii este canalizat într-o altă direcție, ca slujitori ai Bisericii Mântuitorului Hristos, îi putem totuși reînvăța pe credincioșii noștri cum să-i conducă frumos pe semenii lor plecați pe calea veșniciei, într-un autentic duh comunitar, pe ultimul drum al vieții lor pământești, către cimitir, întru așteptarea „învierii morților și a vieții veacului ce va să fie”, așa cum mărturisim la sfârșitul Simbolului credinței.
Clopotele şi vestirea plecării pe calea veşniciei
Clopotele bisericii au un rol fundamental în a-i vesti pe credincioșii din respectiva comunitate că un semen al lor a plecat pe calea veșniciei. Ele devin astfel un mijloc de a anunța comunitatea asupra plecării pe calea veșniciei a unui semen de-al lor, dar și un mod de a înălța rugăciunile comunității către înaltul cerului lui Dumnezeu pentru cel plecat din lumea aceasta. În comunitățile rurale clopotele bisericii au un rol fundamental în a vesti plecarea unui creștin pe calea veșniciei, dar și de a chema la rugăciune stăruitoare pentru odihna sufletului acestuia. Tocmai de aceea, până astăzi, credincioșii noștri se anunță unul pe altul despre plecarea unui semen în veșnicie, și care, auzind dangătul clopotelor bisericii, însemnându-se cu semnul crucii, cer odihnă veșnică pentru sufletul celui adormit.
În comunitățile din marile orașe, unde ne confruntăm cel mai adesea cu o pastorație a anonimatului, sunetul clopotelor bisericii pentru a vesti plecarea unui creștin spune foarte puțin, pentru că oamenii nu se mai cunosc și nu mai comunică între ei. Tocmai de aceea, este recomandabil ca preoții să-i îndemne pe credincioși să pună un necrolog și într-un panou de la poarta bisericii, pentru ca cei care trec pe lângă lăcașul de cult să se poată informa asupra datelor privitoare la locul unde este depus trupul celui adormit, precum și asupra orei la care vor fi săvârșite slujbele de priveghere pentru odihna sufletului său. Astfel, cunoscând aceste date, ei ar putea participa la aceste slujbe, fiind alături, în comuniunea rugăciunii, de cel adormit și de familia acestuia.
Capelele funerare, privegherile şi slujba Prohodirii în lăcaşurile de cult
Cei adormiți, chiar dacă vor fi puși în continuare în capelele funerare, vor trebui însoțiți cu mai multă dragoste din partea noastră, rămânând în vecinătatea familiei și a rudeniilor apropiate, care vor trebui învățați de slujitorii Bisericii să rămână cât mai mult timp lângă cei apropiați și dragi lor, pentru a nu mai vedea coșciugurile celor adormiți rămase singure în întunericul unei capele, încuiate în vremea nopții cu cheile uitării, negrijii și ignoranței noastre. Cei rămași în jurul trupului neînsuflețit al celui adormit trebuie sfătuiți și învățați să citească din Psaltire, din Sfânta Scriptură sau din cărțile de rugăciune ale Bisericii, înlocuind astfel povestirile și vorbele deșarte cu gândul și rugăciunea la Dumnezeu, pentru ca sufletul lor să-și găsească odihna veșnică.
Chiar dacă cei adormiți vor fi privegheați în zilele premergătoare înmormântării în amintitele capele funerare, este de dorit ca slujba Prohodirii să fie săvârșită în lăcașul sfânt al bisericii, unde ei pot fi duși în ziua înmormântării, așa cum prevede rânduiala tipiconală a Bisericii, pentru a fi înconjurați de întreaga comunitate în mijlocul căreia au trăit. Faptul acesta ar înlesni prezența membrilor respectivei comunități la slujba de înmormântare, mai ales a celor vârstnici, care din motive obiective nu s-ar putea deplasa până la capela funerară, mai cu seamă dacă aceasta este așezată la marginea localității, în cimitirul parohial.
După prohodirea de la biserică, cel adormit ar trebui condus spre mormânt de către toți cei prezenți la slujba Înmormântării, preotul învățându-i și îndemnându-i să-l însoțească pe acesta până la cimitir, subliniind importanța rugăciunii comunitare și a mijlocirii până la capăt pentru odihna sufletului acestuia.
Prin toate acestea, am contribui la restatornicirea duhului autentic al rânduielilor slujbelor de priveghere și înmormântare ale celui adormit, precum și la reașezarea duhului comuniunii între membrii Bisericii luptătoare, de pe pământ, și membrii Bisericii triumfătoare, din ceruri, a comuniunii celor vii cu cei adormiți, în Hristos Iisus, Domnul nostru.
Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra