Cunoaştere şi timp
Este de la sine înţeles că fiecare dintre noi doreşte să înţeleagă sensul existenţei sale. Mai mult, dorinţa de a ne autodefini nu este doar legitimă, ci absolut indispensibilă, mai ales pentru cine doreşte să se adâncească în trăire spirituală. Străduindu-ne în această direcţie, respectăm voinţa divină şi din acest motiv înţelegem că nu suntem singuri, sau lăsaţi singuri, în această tentativă. Fără ajutorul de la Domnul, strădania ar fi inutilă. Dar şi la nivelul posibilităţilor noastre omeneşti mărginite, al experienţei pe care trebuie să o acumulăm pentru o creştere calitativă folositoare, observăm că putem fi ajutaţi de cunoaşterea şi trăirea înaintaşilor, a acelora care ne-au dovedit că pot fi mai buni, mai credincioşi şi mai curaţi cu inima decât suntem. Immanuel Kant a înţeles această formă de solidaritate cu noi a înaintaşilor, creionând o definiţie a relaţiei dintre cunoaştere şi timp. Cine vrea să descopere ceva nou, afirmă Kant, este, inevitabil, cel dintâi care stabileşte ceva ce nu ne era cunoscut sau clarificat până la acel moment. Cine doreşte să înţeleagă ceva din ceea ce este ontologic recunoscut ca fiind adevărat trebuie să se raporteze la cunoaşterea şi experienţa înaintaşilor, altfel spus, la moştenirea spirituală care ne-a fost lăsată. Dar sensul moştenirii nu este doar unul al trecutului, a ceea ce am primit, ci şi al viitorului, a ceea ce vom da noi. Moştenirea ne obligă prin aşteptarea şi speranţa pe care o pun în noi cei care ne vor urma. Şi ei, la rândul lor, nu vor să fie lăsaţi singuri în strădaniile lor. Din acest motiv, tradiţia nu este doar un fenomen temporal, ci mai ales unul al cunoaşterii şi al înţelegerii corecte. O respectăm, o înţelegem citind-o cu ochii noştri, dar nu modificăm nimic conform unor impulsuri superficiale, de moment.
Înţelegem că între noţiunea de timp şi cea de cunoaştere există o legătură indisolubilă, imposibil de ignorat. Chiar dacă fiecare dintre cele două noţiuni are un înţeles clar definit şi cunoscut la nivel teoretic, legătura dintre ele este esenţială în stabilirea unor criterii care să ne fie cu adevărat folositoare. La prima vedere, cunoaşterea poate fi înţeleasă ca dorinţă de a acumula informaţiile necesare în vederea obţinerii de avantaje sociale şi economice. În orice epocă şi în orice societate, un plus de cunoştinţe într-un domeniu considerat indispensabil aduce cu sine o poziţie privilegiată şi un sentiment de siguranţă în sens eminamente material. La fel de evident este şi faptul că în noi stă sădit un imbold către o aventură a cunoaşterii, izvorât din curiozitate exprimată prin dorinţa irezistibilă de a afla şi a şti. Adevărat, omul contemporan încearcă să-şi înfrâneze acest impuls, dorind a-şi orienta întreaga forţă şi tot talentul către ceea ce pare a-i aduce beneficii, în aceeaşi ordine superficială a lucrurilor, pentru agonisirea de bunuri şi avantaje. Din păcate, orice tentativă de a învăţa şi cunoaşte care nu este implicit şi imediat subordonată acumulărilor economice se înţelege ca pierdere de timp. Uităm că dorinţa de a cunoaşte este şi ea un dar dumnezeiesc, dat nouă pentru a avansa şi pentru a ne strădui, cu ajutorul de la Domnul, pentru a fi mai buni, mai înţelepţi, în sensul duhovnicesc al cuvântului. Folosită altfel, aventura cunoaşterii se deformează, transformându-se în patimă, parte a mirajului unui succes material, imposibil de atins vreodată în forma şi opulenţa visată. Orice reuşită nu mai este sfârşitul unei strădanii, ci începutul alteia, fiindcă va exista mereu cineva care să aibă încă şi mai mult decât ceea ce tocmai am obţinut. Disciplinarea setei de cunoaştere în slujba tentaţiei imediate nu poate fi considerată o formă de înfrânare, ci negarea realităţii imediate: dorinţa de cunoaştere este, repetăm, un dar dumnezeiesc, pentru că prin ea putem să intuim existenţa noastră şi a fenomenelor care ne înconjoară, din perspectiva unei treceri dincolo de ceea ce este superficial către ceea ce este cu adevărat important şi întăritor în drumul nostru către mântuire.
O definiţie completă a cunoaşterii o găsim la Psalmul 66: „Dumnezeule, milostiveşte-te spre noi şi ne binecuvântează, luminează faţa Ta spre noi şi ne miluieşte ! Ca să cunoaştem pe pământ calea Ta, în toate neamurile mântuirea Ta“ (Psalmul 66, 1-2). Darul de a cuprinde într-un tot unitar moştenirea primită şi noua noastră cunoaştere ne este dat spre mântuire, singura formă de bogăţie neînşelătoare. În perspectiva acestui adevăr, relaţia dintre cunoaştere şi timp se înţelege diferit, chiar şi prin prisma formulării kantiene. Am crede că acela care deschide un drum nou, descoperitorul, plăteşte cu singurătate acest privilegiu al primului ajuns sau al primului care a înţeles. Înnoirea este implicit o rupere de ceea ce moştenim de la cei învăţaţi. Desigur, nu toate descoperirile ne sunt folositoare, unele dintre ele nici măcar ajutătoare, dar prin trecerea timpului ştim că îndrăzneţii, cutezătorii spre înnoire, nu sunt implicit constrânşi la singurătate prin acţiunea lor. Cunoaşterea se defineşte, se concretizează şi se împlineşte prin timp. Moştenirea primită devine experienţă, nouă formă de înţelepciune, unde distingem binele de rău, dar şi dacă ceea ce e nou ne ajută sau ne sminteşte. La rândul lor, moştenitorii noştri vor ajunge la experienţa lor, alta decât a noastră. Astfel, cunoaşterea înseamnă trecerea pozitivă a timpului, luptă împotriva necunoaşterii înţeleasă ca nepăsare, delăsare, păcat. În acest context, cea mai dureroasă formă a păcatului este uitarea. Uitând, refuzăm să dăm cunoaşterii forma umană, ne rătăcim spiritual, ne distrugem.
În virtutea acestui principiu, legătura dintre cunoaştere şi timp este o reevaluare în respect a normelor tradiţionale, ferindu-le de uitare, dar şi o chemare de a fi curajoşi, drepţi şi înnoitori. Se dovedeşte din nou că trecerea timpului nu ne însoţeşte către un final, ci către un început, cel de după timp şi cunoaştere.