Cuvânt din amvon: Imnografia siriană şi locul ei în ortodoxie

Imnul sau poemul (madrashele) reprezintă a doua categorie a lirismului sirian. Este alcătuit din strofe egale, care se succed în ordine alfabetică, de cele mai multe ori sunt legate printr-un acrostih (refrenul). În cadrul cultului, imnul sirian era cântat de cor sau de solist, după glasul indicat de idiomelă (rish - quala), restul credincioşilor cântând la unison refrenul. Aceste reguli se regăsesc şi astăzi în liturgicul Bisericii noastre.

Sfântul Efrem Sirul a statornicit instituţia corului în Biserica Siriacă, specializat în interpretarea imnelor liturgice. Astfel, fecioarele se adunau duminica, la marile sărbători sau la comemorarea martirilor, cântau alternativ respectivele imnuri în acompaniament de harpă. Această nouă formă de exprimare teologică s-a impus treptat datorită complexităţii dogmatice şi persuasiunii deosebite a adevărurilor transmise. Funcţionalitatea acestui veritabil vehicul teologic se datorează neîndoielnic Sfântului Efrem, care "a aşezat în aceste imnuri simţăminte profunde şi valoroase învăţăminte dogmatice despre Naşterea şi Botezul Domnului, despre copilăria şi faptele Sale, despre Patimi, Înviere şi Înălţare, precum şi despre mărturisire, penitenţă sau moarte" (Rubens Duval, Anciennes literatures cretienne II, La litterature syriaque, Troisieme edition, Paris, Librairie Victor Lecoffre, 1907, pp. 14-15). Primele poeme intrate în uzul liturgic sirian sunt datate din secolul al II-lea, din vremea Sfântului Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei, care vede o strânsă legătură între trăirea mistică şi viaţa liturgică. El introduce în cult cântarea antifonică. O legendă desprinsă din istoria marelui filosof al Antichităţii Socrate şi preluată de Salomon de Bassora şi Barhebraeus spune că Sfântul Ignatie a deprins meşteşugul cântării antifonice în urma unei viziuni angelice. (Diac. Ioniţă Apostolache)