Cuvântul divin făcut om, apariţia desăvârşită a lui Dumnezeu în lume

Recent, Palatul patriarhal din Bucureşti a găzduit Colocviul Academiei Internaţionale de Ştiinţe Religioase cu tema: "Cuvântul Lui Dumnezeu". Cu această ocazie, mai mulţi profesori de teologie au susţinut cuvântări pe tema propusă de acest colocviu. Între participanţi, dr. Stavros Yangazoglou, directorul revistei "Theologia", a prezentat conferinţa "Cuvântul lui Dumnezeu şi teologia Cuvântului Întrupat în tradiţia ortodoxă", din care mai jos propunem spre lectură câteva fragmente.

Sfintele Scripturi nu sunt doar o carte de inspiraţie divină, o carte a tuturor timpurilor, traversând istoria şi fundamentând o religie a cărţii, având ca centru litera textelor sale, în mod independent de cadrul istoric al prezenţei şi acţiunii omului, independent de relaţia istorică, personală şi empirică a lui Dumnezeu cu lumea şi cu oamenii. Dumnezeu acţionează şi apare în istoria umană prin evenimente, persoane şi situaţii determinate. Revelaţia lui Dumnezeu în istorie devine cuvânt accesibil omului, devine dialog personal între Dumnezeu şi oameni. Scriptura este revelaţia făcută de Dumnezeu omului şi asimilarea dialogului culturilor, ca şi transformarea lor într-un dialog între Dumnezeu şi oamenii şi într-o cultură, o societate şi o relaţie legând pe Dumnezeu, lumea şi oamenii. Logosul Sfântului Ioan şi logosul lui Heraclit Într-o perspectivă ecumenică, opera lui Hristos se referă la "lume", şi nu la evrei, făcând pe greci să apară ca viitori purtători ai credinţei eclesiastice. Adeziunea grecilor la creştinism a fost elementul cel mai impresionant al creştinismului primar, chiar în ochii Apostolilor şi Evangheliştilor. Evanghelia după Ioan a fost scrisă într-o epocă în care Biserica era esenţialmente compusă din greci. Trebuie să notăm totuşi că autorul său, chiar când el respinge iudaismul istoric, rămâne sub influenţa iudaismului elenistic, puternic marcat de tradiţia alexandrină a lui Philon. Învăţătura sa cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu, în prologul Evangheliei, care, trebuie să observăm, nu reapare în continuarea textului, a condus pe numeroşi cercetători să emită ipoteza că rolul său a fost cel al unui mediator şi chiar să apropie pe al patrulea evanghelist, care scrie la Efes, de Heraclit care, şase secole mai înainte, introdusese în acelaşi loc noţiunea de Logos în filosofia greacă. Orice ar fi, este vorba de două lucruri total diferite. La Heraclit, logosul universal corespunde legii focului (focul etern) care ritmează devenirea fiinţelor. Omul, ca parte a universului (microcosmos) trebuie să participe şi să se adapteze la logosul comun şi universal care este izvorul mişcării, al coerenţei şi al armoniei. Logosul lui Heraclit este cosmic şi impersonal, în timp ce Logosul lui Ioan este personal şi vine în lume, fără să îi aparţină, nu pentru a o interpreta, ci pentru a o salva prin istoria mântuirii, având ca centru întruparea lui Dumnezeu, idee total străină spiritului grec, cât şi celui ebraic. Hristos este nebunie pentru păgâni (pentru greci) şi sminteală pentru evrei. În paralel, Hristos ca depăşire a Legii face posibilă deschiderea căii spre elenism. Sfântul Apostol Pavel procedează sistematic la o revizie a celor două tradiţii spirituale, aducând un conţinut nou noţiunilor din gândirea evreiască, dar şi din gândirea greacă. Raportul lui Ioan cu textele iudaice ale revelaţiei pare să explice dualismul dominant care îl caracterizează. Şi la Ioan, ca şi la Pavel, ceea ce reiese este necesara adaptare a mesajului pentru lumea grecească, fără a denatura prin aceasta centrul său empiric. Iisus este în mod ontologic Dumnezeu care vorbeşte Acesta este motivul pentru care persoana lui Hristos de acum înainte trebuia să fie înţeleasă prin formele elenismului, trebuia să dea răspunsuri la întrebările şi problemele existenţiale ale oamenilor cărora se adresează în mod constant Biserica primară. Dimensiunea ontologică a persoanei lui Iisus era o adevărată necesitate culturală a Bisericii primare şi împlinirea ei este prezentă în textele Noului Testament. Iisus este în mod ontologic Dumnezeu care vorbeşte. Şi nu doar pentru că El este "Fiul Omului" care va judeca lumea la sfârşitul timpurilor, ci pentru că El este "chipul lui Dumnezeu cel nevăzut", "strălucirea slavei Sale". Expresia divinităţii în raport cu istoria se uneşte armonios cu abordarea ontologică. Hristos este în acelaşi timp întruparea Cuvântului Divin, care ca înţelepciune se reflectă în creaţie (discurs interior), care s-a adresat în trecut proorocilor (discursul oral) şi care a devenit astăzi discurs scris şi învăţătură în Tradiţia şi Scripturile Bisericii. Astfel, discursul, ca mijloc de comunicare şi interpretare în lumea greacă, cu supleţea şi infinitatea nuanţelor sale, apare ca un talant pe care Biserica l-a pus în valoare ca limbă a cuvântului evanghelic. Limba Verbului lui Dumnezeu, limba ebraică, a găsit în greacă mijlocul transmiterii cuvântului său, încât Sinagoga a devenit Biserică şi astfel ea a trecut de la atitudinea exclusivă la cea universală. În realitate ea săvârşeşte un fel de osmoză a celor două limbi şi se transformă într-o limbă nouă, cea a Părinţilor greci ai Bisericii. Numele exprimă esenţa şi destinaţia fiecărei fiinţe Nu este vorba aici nici despre o elenizare a creştinismului, nici de o revenire la termenii iudaismului. Linia acestei sinteze, care este o adevărată creaţie, s-a prelungit cu revizuirea dogmelor conform Simbolului credinţei. Cu greaca ca limbă-vehicul, dogmele Bisericii exprimau adevăruri care constituiau "nebunii" pentru filosofia greacă antică. În tradiţia biblică, pronunţarea numelui dă fiecărei fiinţe care există o dimensiune semnificantă şi poetică. Numele exprimă esenţa şi destinaţia fiecărei fiinţe. Omul, chip şi asemănare a lui Dumnezeu, are ca misiune umanizarea şi poetizarea creaţiei. Creaţia, prin om, poate să se raporteze la Dumnezeu. În aceeaşi tradiţie, numele lui Dumnezeu se prezintă ca mijloc sau loc al teofaniei şi al revelaţiei. Cuvântul divin făcut om constituie apariţia desăvârşită a lui Dumnezeu în lume. Asimilarea ontologiei de spiritul biblic conduce în mod egal la apropierea Cuvântului şi a cosmologiei. Teologia Sfântului Pavel şi a Sfântului Ioan interpretează cu ajutorul Cuvântului creaţia lumii şi a omului. Numele lui Dumnezeu aduce universului susţinere, armonie. El are grijă de acesta. De altfel, conform Sfântului Ioan, "toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţa…" (Ioan 1, 3-4). În această perspectivă legătura Cuvântului de viaţă este de o importanţă determinantă. "Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis pe Mine are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă" (Ioan 5, 24). La Sfântul Ioan se schimbă sensul cosmologic impersonal al cuvântului cu evaluarea sa antropologică. Înţelepciunea, adevărul şi viaţa nu constituie noţiuni autonome, ci au izvorul lor în Cuvântul lui Dumnezeu, căci "Dumnezeu este Cuvântul" (Ioan 1,1) şi "Cuvântul trup S-a făcut" (In. 1, 14). Dacă Cuvântul este Cuvântul vieţii, este aşa pentru că El este Hristos. Este de notat o răsturnare în concepţia iudaică. Identificarea Cuvântului cu Hristos taie legăturile cu iudaismul, ceea ce constituie pentru grecii păgâni o nebunie şi pentru iudei o sminteală. (Cf. 1 Cor. 1, 23.) Totuşi, teologia Cuvântului divin la Sfântul Ioan este o sinteză a revelaţiei iudaice şi a orientării ontologice a gândirii Greciei antice. Ioan se exprimă asupra experienţei sondării şi asimilării Cuvântului etern. Aceasta înseamnă că Istoria nu este autonomă, ci că ea are ca axă, ca centru dimensiunea Împărăţiei. Biserica posedă filosofia autentică ce deţine Cuvântul plenar Hermas va scrie de manieră caracteristică că "numele Fiului lui Dumnezeu susţine şi întemeiază lumea ca univers... Dumnezeu este prezent în această lume şi este adorat în numele Său" (Hermas, Păstorul, 91). Ulterior, apologeţii vor exprima cu teoria discursului germinativ (a Cuvântului care însămânţează Universul cu raţiuni) că revelaţia lui Dumnezeu era conţinută in nuce la înţelepţii dinainte de Iisus Hristos, care vedeau semnele Cuvântului Divin în creaţie şi în istorie. După Clement Alexandrinul, Cuvântul i-a inspirat pe filosofi şi S-a întrupat în Hristos. Dar, în timp ce filosofii participă la Cuvânt în mod conjunctural sau parţial, Biserica este cea care posedă filosofia autentică ce deţine Cuvântul plenar cu certitudine. Origen, în sistemul său, dezvoltă o teologie avansată despre Cuvânt, care totuşi nu atinge decât incidental cosmologia şi psihologia platonismului mediu. Lumea inteligibilă, logoii lumilor viitoare şi sufletele-spirite înconjoară Cuvântul unite în eternitate ca fiinţe preexistente. Trupul este într-o anumită accepţiune, pedeapsa sufletului omenesc. Invers, hristologia lui Origen nu se interesează de nici o imagine istorică a lui Hristos, din cauza rangului secund al fiinţelor sensibile. Este vorba de o hristologie non-istorică, care se înţelege, la drept vorbind, ca o Logologie care supraevaluează, dacă nu chiar elimină conţinutul Întrupării. Origen a deschis fără îndoială în plus drumul întâlnirii elenismului şi al creştinismului, totuşi sistemul său prezintă oarecare probleme, pe care Părinţii greci s-au angajat să le rezolve începând cu secolul al IV-lea. Cuvântul lui Dumnezeu, Îngerul de mare Sfat al lui Dumnezeu Tatăl Sfântul Atanasie cel Mare şi Părinţii capadocieni fideli tradiţiei biblice vor identifica Cuvântul lui Dumnezeu nu cu logosul stoicilor şi al filosofilor platonicieni, ci cu Îngerul de mare Sfat al lui Dumnezeu Tatăl, cu Domnul Slavei din Vechiul Testament. Îngerul lui Dumnezeu care a apărut proorocilor, nu este un înger creat, ci Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos. Cu teofaniile Cuvântului neîntrupat din Vechiul Testament, Dumnezeu apare ca acţionând în creaţie şi în istorie. Necreatul se strecoară şi constituie un loc în creat, Cuvântul nu se aude, nu rezonează, ci se întrupează, omul însuşi se transformă şi participă la Cuvânt. Pe de altă parte, orice fiinţă, în măsura adevărului său, este un semn viu, un logos viu pe care Cuvântul lui Dumnezeu l-a zămislit, când El l-a chemat din nefiinţă la fiinţă. Celebra teorie a logoilor fiinţelor, aşa cum a fost ea dezvoltată în principal de Sfântul Maxim Mărturisitorul, nu exprimă doar o concepţie teologică a lumii şi a omului, ci esenţialmente o experienţă spirituală şi sfântă, conform căreia omul poate contempla măreţiile şi slava lui Dumnezeu în fiecare din creaturile sale, el preţuieşte şi evaluează raţiunea profundă a creaţiei şi, în mod egal, ultima raţiune a existenţei sale. Teoria logoilor existenţelor se opune în liniile sale mari teoriei lui Origen cu privire la preexistenţa sufletelor. Logoii fiinţelor nu există prin ei înşişi, ci în mod unic ca voite de ipostasul Cuvântului Divin. Toate creaturile au raţiunile lor şi sensul lor în Cuvântul suprem. Ceea ce vrea Dumnezeu în eternitate şi toate cele care există se dezvoltă şi se desăvârşesc conform Logosului voinţei divine. Raţionalitatea existentă nu este natura creată în ea însăşi, ci Persoana supremă a lui Dumnezeu şi a Cuvântului, autor al creaţiei. Cuvântul divin este persoana care vorbeşte şi omul în mod egal, ca persoană, poate primi logoii existenţelor Creatorului şi Stăpânului lumii. Cunoaşterea logoilor fiinţelor conduce la cunoaşterea voinţei divine. Astfel lumea devine locul dialogului interpersonal între Dumnezeu şi oameni. În definitiv, lumea şi raţionalitatea sa au un sens care se dovedesc fundamentul mistic al dialogului între Dumnezeu şi oameni şi în acelaşi timp al dialogului între oamenii înşişi. Calea care merge spre Dumnezeu trece prin creaţie şi trup. Prin om, lumea se ridică la înălţimea lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama, aprofundând aceeaşi tradiţie hermeneutică, va exprima cu dinamism teologia energiilor necreate ca dezvoltare a hristologiei Sinodului al VI-lea ecumenic asupra celor două naturi şi celor două voinţe în Hristos. Natura umană a lui Hristos primeşte răsplata energiilor necreate ale Sfintei Treimi şi devine sursă inepuizabilă de binecuvântare şi de har. Totuşi, persoanele umane nu se unesc cu Dumnezeu după fiinţă sau ipostatic, ci după energia la care ele participă prin Tainele Bisericii, prin harul necreat al Sfântului Duh care deţine şi face să ţâşnească ca un izvor natura umană a lui Hristos. Biserica, extensia Întrupării Cuvântului Cuvântul divin "în multe rânduri şi în multe chipuri" a vorbit în Vechiul Testament şi deşi El S-a întrupat odată pentru totdeauna, începând cu acest moment nu încetează să apară în istorie. Aceasta înseamnă că Scriptura pentru Biserică este o carte deschisă şi nu închisă, în sensul în care ea înregistrează "istoria" relaţiilor lui Dumnezeu cu omul de la începutul lumii până ce Hristos va deveni totul în toate. Şi această istorie, care se prelungeşte în trupul Bisericii, nu urmează simplu dialogului între Dumnezeu şi om, ci revelează în paralel adevărul ultim asupra existenţei omului şi lumii. Cu Tradiţia care se dă în Sfintele Taine, în viaţa liturgică, în structură şi organizare şi evident în credinţa sa ortodoxă, Biserica, deşi nu încetează să îmbrăţişeze lumea, se deschide către scopul ultim al Împărăţiei, pregustând hic et nunc pe Hristos. Prin Biserică revelaţia lui Hristos se varsă fără încetare către lume, extinzând mereu graniţele întrupării Cuvântului. De altfel, întruparea Cuvântului avea Biserica drept obiectiv şi toate evenimentele mântuirii au condus la constituirea ei progresivă. Biserica reprezintă într-o anumită măsură extensia Întrupării. Biserica însăşi constituie o parte a Revelaţiei, a lui Hristos întreg care se realizează în conlucrare cu Duhul Sfânt. Cuvântul divin se ascunde într-un fel anume în cuvintele Scripturii. Astfel se explică de ce Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că există o filiaţie puternică între Vechiul şi Noul Testament, între Biserică şi Împărăţia lui Dumnezeu. Deşi Împărăţia lui Dumnezeu nu este total prezentă acum, ea deja se manifestă în lume. Astfel, în viaţa Bisericii, în mod particular în experienţa ei euharistică, este posibil să o pregustăm şi să participăm la ea (Împărăţia lui Dumnezeu) înainte de instaurarea ei deplină. Cuvântul autentic al Scripturii este revelat, interpretat şi trăit în sânul Bisericii. Scriptura nu rezidă pur şi simplu în citirea ei, ci în exegeza şi înţelegerea ei în viaţa tainei Cuvântului divin. Iar Biserica este acest corp harismatic care nu este doar o moştenire formal primită, ci mărturia Adevărului în Hristos, în acest sens în care Biserica, ţinând de Întrupare, constituie o parte indivizibilă a Revelaţiei. Nu există persoană fără logos Această teologie a Cuvântului activ conduce gândirea Părinţilor Bisericii Orientului la o teologie mistică sau la o teologie a tainelor şi a ascetismului, în care logosul şi praxisul, teoria şi ascetismul se metamorfozează în Duhul Sfânt într-o viziune şi o teorie a revelaţiei Cuvântului Întrupat, adică în teofanie şi în teoptie (Vederea lui Dumnezeu). În definitiv, sensul cuvântului logos nu exprimă doar un atribut al fiinţei, ci ipostasul personal al lui Dumnezeu şi al omului, logosul constituind întotdeauna cunoaşterea de bază a persoanei. Nu este vorba aici despre principiul universal şi impersonal al cosmologiei din Grecia antică. Aici logosul se arată a fi atributul fundamental al persoanei. Nu există persoană fără logos. Nu există logos impersonal în aceeaşi măsură în care nu există persoană fără logos. Nu există întâlnire şi comuniune între două persoane fără logos ca dialog. Logosul ca viaţă deţine sensul cuvântului, afirmaţia fiinţei. Imnologia Bisericii Răsăritene socoteşte Hadesul ca locul de unde logosul lipseşte, negarea vieţii, tăcerea desăvârşită a existenţei. Logosul aparţine câmpului ontologiei, şi nu al gnoseologiei sau al psihologiei conştiinţei. Fundamentul oricărei gândiri autentice nu este sensul logic, gol şi abstract, ci conţinutul său existenţial, logosul ca viaţă aparte, ca prezenţă şi sens al existenţei. Pentru aceasta logosul nu se epuizează în tradiţia biblică în teorii gratuite şi în întraripări filosofice, ci el este "Cuvântul vieţii veşnice", este logosul activ, judecat în acţiunea sa de susţinere a lumii, adică în conţinutul existenţial care îl cuprinde, în lupta care trebuie să fie cultivată, adâncită, construită şi care trebuie să fie fecundă. Omul ca mister unic în creaţia Sfintei Treimi este cel care îl ascultă pe Dumnezeu şi care poate spune ceea ce el aude, omul anunţă şi laudă poetic fiinţa poetică. Mântuirea este posibilă pentru întreaga lume prin trupul lui Hristos care este Biserica. Biserica, la rândul său, este o comunitate de viaţă şi credinţă pe care experienţa creştină o transmite din generaţie în generaţie. "Ceea ce am văzut şi am auzit, vă vestim ca voi să fiţi în comuniune cu noi" (I In. 1,3). Sfânta Scriptură însăşi s-a născut şi a fost redactată în cadrul acestei experienţe a Tradiţiei Bisericii, şi nu invers. Cuvântul lui Dumnezeu ca Testament nu se adresează indivizilor izolaţi, ci a fost dat unui popor, adică unei comunităţi de oameni. Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu conform mărturiei Bisericii. Regula Scripturii este fixată şi recunoscută de Biserică, care constituie cadrul său viu. Fără Tradiţia Bisericii, Scriptura ar fi fost univoc întoarsă către trecut. Din contră, Biblia, de la Geneză la Apocalipsă, narează corpul unei istorii unice, având un început, o derulare neîntreruptă şi un sfârşit. În plus, orice lucru tinde către un sfârşit, care este întotdeauna deschis, conform dinamicii proorociei biblice a revelaţiei. Traducere din franceză de Augustin Păunoiu