Cuvinte și imagini. Discurs critic și scrieri ale artiștilor în prima jumătate a secolului al XX‑lea

Când ne apropiem de o lucrare peste care s‑au așternut mii de zile de reflecție, trudă și recitire, suntem datori să o privim cu atenția cuvenită și cu o prețuire atent cumpănită. O teză de licență ori de doctorat nu are valoare prin sine și nici nu poate defini deplin un om, oricât de riguros ar fi alcătuită, cu metodologii solide și criterii performante. Importanța ei decurge din altă latură, din sufletul revărsat în pagină, din bibliografia parcursă cu răbdare, din ascultarea față de îndrumători și disponibilitatea de a învăța de la ei. Abia astfel, printr‑o șlefuire atentă, diamantul cercetării începe să‑și arate fațetele multiple...

Lucrarea monahiei Atanasia (Adela) Văetiși de la Mănăstirea Stavropoleos se impune tocmai prin această dăruire. Valoarea ei este sporită de faptul că autoarea este profund preocupată de subiectul ales și de epoca analizată, o perioadă despre care, cel puțin la momentul elaborării tezei, se vorbea puțin și fragmentar. Contează, de asemenea, felul în care a abordat tematica și mai ales modul în care a revenit asupra textului, cu gândul la publicarea din anul 2025, ca un gest de recunoștință față de dascălii de odinioară și ca o revizitare matură a propriului demers intelectual.

Această recunoștință este exprimată limpede și cald față de profesorii de la Universitatea Națională de Artă din București, locul formării sale academice imediat după 1990. Monahia mărturisește că le datorează până astăzi faptul că a învățat să scrie. Este, fără îndoială, o metaforă a smereniei, căci scria frumos și înainte, însă întâlnirea cu mari profesori, purtători ai unei experiențe pe măsură, i‑a influențat stilul și perspectiva, adâncind modul de a privi și de a interpreta lucrurile. Astăzi, ea vorbește cu gratitudine despre modelele de vocație pedagogică pe care încearcă să le urmeze în propria activitate didactică, specifică vastului său domeniu de cercetare.

Cercetarea subiectului susținut ca teză de doctorat la Universitatea Națională de Arte din București a însemnat o muncă uriașă. Biblioteca Academiei a fost unul dintre principalele locuri ale acestei osteneli, într‑o vreme în care notițele se luau pe hârtie, iar manuscrisele, cărțile rare sau periodicele nu puteau fi fotografiate. Fiecare rând al volumului poartă, astfel, amprenta unei dăruiri reale și a unei jertfe tăcute. A aduna aproape patru sute de pagini în asemenea condiții presupunea o perseverență îndelungată, cu atât mai mult cu cât accesul la publicații era limitat, internetul lipsea, iar cataloagele de artă sau volumele recente se găseau doar în câteva biblioteci din București.

În acest context, analiza revistei Gândirea și a cronicii plastice publicate frecvent în paginile ei a devenit un demers firesc și temeinic. Probabil tocmai seriozitatea și coerența subiectului i‑au determinat pe îndrumătorii tezei să accepte și să susțină o asemenea cercetare, desfășurată pe durata a opt ani, un interval care spune de la sine cât de anevoios și solicitant este un astfel de parcurs. Cei care au cunoscut măcar o mică parte dintr‑o asemenea osteneală pot înțelege pe deplin greutatea și frumusețea acestui drum.

Lucrarea a rămas multă vreme în manuscris, iar traseul cercetătorului din anii ’90, de sfârșit de mileniu, a cunoscut o cotitură neașteptată. Monahia Atanasia mărturisește, cu sinceritate, că parcursul ei a fost unul mai puțin obișnuit. Însă îndrăznesc să spun că este, poate, cel mai frumos. Chiar dacă la un moment dat cariera sa universitară s‑a întrerupt, odată cu depunerea voturilor monahale, această întrerupere a fost doar temporară. Mai târziu, a fost chemată din nou să predea, de această dată într‑o facultate de teologie care include și o secție de artă, adresându‑se studenților interesați de istoria artei, de arta medievală și, mai recent, de perioada post‑bizantină.

Mulți dintre noi am avut prilejul să ascultăm temele dezvoltate de monahia Atanasia în diferite spații culturale din București sau să le citim în paginile Ziarului Lumina și ale altor publicații. Din orice text semnat de ea, nu doar din solidele sale cercetări academice, se desprinde limpede chipul unui om profund angajat, atent și pasionat de subiectul pe care îl slujește cu mintea, cu inima și cu noblețea cuvântului.

Specialiștii preocupați de asemenea teme vor descoperi, încă de la primele pagini, o bibliografie amplă și atent alcătuită: una solidă în limba română și o alta, mai bogată, în diferite limbi de circulație internațională. În cuprinsul surselor sunt incluse volume semnate de mari artiști români, dar și lucrări inedite, identificate de autoare în fonduri de manuscrise și de carte rară, precum și în arhive de specialitate, între care se disting cele ale Academiei Române și ale Bibliotecii Sfântului Sinod. Un loc aparte îl ocupă Dicționarul biblic ortodox în opt volume al Olgăi Greceanu, realizat pe parcursul a treizeci și șase de ani, între 1930 și 1966 - o operă monumentală, rod al unei vocații rare și al unei perseverențe exemplare.

La această temelie se adaugă numeroase alte lucrări, dintre care le menționez doar pe cele dedicate Olgăi Greceanu, respectiv nouă volume apărute în limba română și în limba franceză. Alături de ele, sunt aduse în discuție creațiile și reflecțiile unor artiști de rezonanță universală, precum Costin Petrescu, Francisc Șirato, Nicolae Tonitza, Oscar Han și alte nume care alcătuiesc un veritabil peisaj al modernității artistice. Bibliografia este completată de volume ale unor artiști străini, cataloage de expoziții, periodice și albume, precum și de un număr impresionant de studii critice.

Primul capitol al lucrării deschide o reflecție amplă asupra modelului artistului‑teoretician în modernitate, a problematicii și a argumentului, a discursului artistic și a relației acestuia cu modernitatea. Al doilea capitol se concentrează asupra artiștilor modernității și a discursului lor, cu un accent deosebit pe arta românească interbelică. Sunt abordate aici teme precum avangarda - într‑o perspectivă inedită -, realismul, clasicismul și ideea de specific național, toate integrate într‑o analiză coerentă și nuanțată.

Un capitol distinct este dedicat lui Francisc Șirato și cronicilor artistice, unde sunt analizate afinitățile, contextele și grupările, sinteza și expresia, relația dintre formă, tradiție și specificul național. Urmează un capitol consacrat Olgăi Greceanu și manualelor sale de pictură, în care sunt abordate arta bizantină și canonul reprezentării, problematica stilului mural, rețetarul tehnic și soluțiile practice, tradiția și specificul național, dar și miza profundă a scrierilor artistei.

Un alt capitol îl are în centru pe Theodor Pallady, surprins în dubla sa ipostază de pictor și scriitor. Sunt analizate operele sale de artă, desenul și culoarea, temele biblice, vocația artistului, jurnalul și particularitățile stilului său literar. De asemenea, un capitol consistent este dedicat lui Marcel Iancu, cu accent pe textele programatice, literatura de avangardă și dificultățile receptării, pe temele discursului teoretic, manifestele și ideile constructiviste, precum și problematica picturii și a noului stil în arhitectură.

Revenind la figura Olgăi Greceanu, fără a ști că monahia Atanasia abordase acest subiect înainte de alegerea drumului slujirii Bisericii și a intrării în monahism, nu pot să nu mărturisesc bucuria profundă prilejuită de această opțiune. Predilecția sa pentru o astfel de personalitate într‑o școală de arte - unde, probabil, lucrările de artă sacră nu constituiau un subiect de interes major - spune mult despre intuiția și curajul cercetătoarei.

Monahia Atanasia arată că, în opinia tuturor biografilor, puțini la număr, dar atent citați, Olga Greceanu este considerată o artistă de mare valoare a perioadei interbelice, una dintre puținele femei care au abordat genul dificil, grav și plin de răspundere al compoziției monumentale, depășindu‑i adesea pe pictorii contemporani activi în țară.

Cu note de subsol consistente și riguros construite, autoarea reface biografia Olgăi Greceanu, evocă studiile sale din țară și din străinătate, expozițiile, profunda iubire pentru arta bisericească și apropierea sa de învățătura Bisericii, așa cum reiese limpede din scrierile sale. Lucrarea urmărește, de asemenea, traseul ideilor dintre practica artei murale și definirea specificului național, dintre arta bizantină și canonul reprezentării, apoi problematica stilului mural, rețetarul tehnic și soluțiile practice.

Pe marginea acestor teme, monahia Atanasia, cercetătoare atentă a vieții și operei Olgăi Greceanu, descoperă aspecte de o importanță deosebită. Concluziile și aprecierile sale luminează destinul unei artiste care, în ultimii treizeci de ani de viață, s‑a confruntat cu privațiuni, încercări și hotărnicii dureroase, dar a rămas fidelă unei vocații înalte. În mod firesc, este adusă în prim‑plan și opera sa literară, completând portretul unei personalități complexe, în care arta, credința și cuvântul se întâlnesc într‑o unitate profundă.

La capătul amplei expuneri dedicate Olgăi Greceanu, monahia Atanasia lansează o întrebare de adâncime critică, ca o cheie de boltă a întregului demers: sunt arta Olgăi Greceanu și opțiunile sale estetice, considerate adesea conservatoare, simple expresii ale unei epoci apuse sau, dimpotrivă, manifestări autentice ale modernității și creației artistice proprii timpului său? Reformulând, întrebarea devine și mai incisivă: au avut zecile de pagini scrise de Olga Greceanu vreun ecou real în mediul artistic contemporan ei?

Răspunsul pe care ni‑l oferă maica Atanasia este nuanțat și onest: scrierile Olgăi Greceanu nu au avut, în cele din urmă, finalitatea publică pe care forma, stilul și articularea lor discursivă ar fi putut‑o cere. Există însă o categorie aparte de artiști pentru care sentimentul religios se manifestă firesc, organic, ca o respirație a ființei. În acest registru se înscrie și Olga Greceanu, care oferă artei sacre o expresie menită să înalțe evlavia credincioșilor. A picta, ni se amintește prin vocea unui specialist de altădată, înseamnă pentru asemenea artiști rugăciune și sacerdoțiu. Olga Greceanu nu a fost doar pictor; ea a predicat, la propriu, în bisericile Capitalei, transformând imaginea în cuvânt și culoarea în mărturisire.

Din această perspectivă, mărturisesc cu bucurie convingerea că textul „Olga Greceanu și manualele de pictură”, însoțit de ilustrări relevante ale operei sale, ar putea constitui fără dificultate un volum de sine stătător, nu doar un capitol esențial al acestei teze de doctorat.

După publicarea unui articol al monahiei Atanasia în Ziarul Lumina, am avut o discuție cu o persoană apropiată Bisericii, care a remarcat atenția și delicatețea cu care fusese alcătuit textul. Astfel, atât în redactarea unui articol, cât și în construirea unei lucrări de mari dimensiuni, autoarea își manifestă dragostea față de adevăr, care se așază tainic în pagină și care se simte dincolo de rigoare și metodă.

Îmi vin în minte, în acest context, cuvintele rostite cândva de Antonie Plămădeală despre un scriitor contestat în vremea sa: „Neînstare să aranjeze o fereastră, găsesc cusururi celui ce construiește o casă. Neînstare să scrie câteva rânduri, se găsește câte cineva care-i critică pe cei care se străduiesc și chiar reușesc”.

Cuvintele și imaginile din lucrările monahiei Atanasia devin, astfel, un îndemn limpede la studiu atât pentru cei interesați de istoria artei, cât și pentru cei preocupați de artiștii deja amintiți, dar și de alții pe care autoarea îi evocă cu discernământ.

La finalul cărții, cititorului i se oferă un bogat corpus iconografic: reproduceri de planșe, coperți ale revistei Gândirea, fragmente de articole sau file de manuscris din Biblioteca Academiei Române și din Biblioteca Sfântului Sinod, precum și documente din Arhiva Artiștilor Plastici.

Bucuria descoperirii este sporită de prezența unor imagini cu picturi ale lui Francisc Șirato, între care casele de la Cernica; de fotografia Olgăi Greceanu vorbind în Biserica Lucaci din București; de file din manuscrisele păstrate la Biblioteca Sfântului Sinod; de gravuri, miniaturi; de scrisul ei caligrafic, dar și de detalii ale frescelor din Palatul Sfântului Sinod. Sunt prezentate, de asemenea, coperți ale unor cărți ale Olgăi Greceanu în ediții princeps, file cu însemnări ale lui Theodor Pallady și reproduceri ale picturilor sale, provenite din Biblioteca Academiei Române sau din Biblioteca Națională, alături de imagini din diverse colecții. Revista Contemporanul din anii 1924 și 1925, câteva scrisori și alte mărturii vizuale completează acest final de carte, ca un mic muzeu tipărit.

Una dintre ideile cele mai profunde ale lucrării este așezată chiar pe marginea celei de‑a doua pagini: un artist poate fi înțeles nu doar prin ceea ce a pictat, desenat sau proiectat, ci și prin ceea ce a gândit și a reflectat la marginea acestor realități plastice, din momentul în care a ales să‑și dubleze demersul practic cu cel teoretic.

În această lumină, lucrarea monahiei Atanasia Văetiși apare ca rod al unei îndelungi osteneli și, totodată, ca un dar oferit iubitorilor de frumos - fie că pătrund mai mult sau mai puțin tainele artei - și tuturor celor dispuși să primească, cu inimă deschisă, revelațiile pe care autoarea ni le destăinuie cu eleganță, rigoare și har.