Cuvintele cu forţă distrugătoare

▲ Astăzi, oamenii nici nu mai înregistrează ca păcate acele cuvinte cu forţă distrugătoare, pe care le folosesc cu o înspăimântătoare frecvenţă ▲

Sunt tot mai frecvente situaţiile în care, pe stradă, la posturile de televiziune, în curţile şcolilor, pe holurile liceelor sau în amfiteatrele facultăţilor, în sălile de cinema (care mai sunt), chiar la spectacole de teatru, în magazine, în internet-cafe-uri, ca să nu mai vorbim de manifestările sportive, de baruri şi discoteci, ne surprind auditiv expresiile pornografice şi vulgare folosite pe scară largă. Uimitor însă este faptul că acest lucru nu mai sperie şi nu mai îngrijorează pe nimeni. Chiar şi în numeroasele situaţii în care se petrece un fapt şi mai grav sub aspect spiritual: constituirea şi „îmbogăţirea“ limbii române cu un jargon sexual al copiilor. Dar de ce ne-am mira când, spre exemplu, sexul a devenit subiectul preferat şi al teatrelor, scenariştii şi regizorii ascunzându-se sub paradigma „apariţiei unui nou curent artistic“, uitând acel vechi adagio, care spune: „Când decade teatrul, decade şi omul“! Dar despre acest subiect, teatrul şi sexul, altădată. Revenind la copiii pe care îi auzim, încă de la vârste fragede, folosind cuvinte vulgare şi pornografice, vina se poate da pe şcoală, pe societatea civilă, pe ONG-uri, pe Ministerul finanţelor şi pe oricine altcineva. Însă, în cele mai multe cazuri, mediul familial este principalul vinovat de folosirea ulterioară, de către copii, a unor astfel de expresii necuviincioase. Există părinţi care folosesc un limbaj „deocheat“, fără a fi stânjeniţi de prezenţa copiilor. Alţii chiar se amuză atunci când odraslele lor (aflate mai ales la vârstele „drăgălaşe“) rostesc cuvinte necuviincioase de tot felul, încurajându-i de fapt spre astfel de stări negative, în loc să încerce să stăvilească înregistrarea, în vocabularul copilului, a cuvintelor vulgare. Consecinţele negative ce decurg de aici dovedesc că majoritatea cazurilor de copii-problemă provin din asemenea familii. Recent, la un post de radio, a avut loc o dezbatere pe această temă, pornind de la interviul luat mai multor tineri care, întrebaţi dacă utilizează în vorbirea curentă expresii necuviincioase, au răspuns, în cea mai mare parte, afirmativ, văzând în aceasta un lucru aproape firesc, ce ţine de cotidian. Concluzia la care s-a ajuns în cadrul acelei dezbateri a fost că, astăzi, oamenii nici nu mai înregistrează ca păcate acele cuvinte cu forţă distrugătoare, pe care le folosesc cu o înspăimântătoare frecvenţă. Faptul ne convinge că, într-adevăr, în fiecare zi şi în toate contextele avem prilejul să întâlnim degradarea semantică şi spirituală a limbii. Fiind purtător de valori morale, cuvântul conferă omului cinstea, demnitatea şi caracterul moral ce îi definesc personalitatea. Apoi, cuvântul reflectă întotdeauna gradul de cultură şi de civilizaţie a omului. Nu în ultimul rând, a şti să vorbeşti totdeauna frumos este un act de mare generozitate, de nobleţe, de strălucire umană. Pentru că, pe cât de mare este valoarea unui cuvânt, pe atât de urâtă este folosirea acestuia fără discernământ, în sens vulgar sau pornografic. Iar limbajul pornografic sau cel argotic reprezintă o maximă coborâre a cuvântului omenesc. Concomitent cu folosirea pe scară tot mai largă a cuvintelor vulgare şi pornografice, asistăm la o frecvenţă mai mult decât îngrijorătoare a înjurăturilor, a vorbirilor indecente, dar şi la o schimbare a sensului cuvintelor şi expresiilor, dintr-unul spiritual, într-unul demonic. Pentru că cele mai multe dintre înjurături lovesc chiar în noţiunile sfinte ale credinţei. „Statistic vorbind, din o sută de înjurături, 80% se referă la grijanie (împărtăşanie), Dumnezeu, Iisus Hristos, Paşti, Biserică, Sf. Cruce“, ne spunea, nu de mult, într-o discuţie preotul Adrian Carebia, care ne-a şi sugerat abordarea acestui subiect. Evident, nu putem reproduce aici asemenea înjurături, fie şi ca derivaţi lingvistici, dar nu putem să nu menţionăm revolta pe care o produce oricărui credincios auzul unei înjurături care loveşte în Însuşi Dumnezeu. Prin anul 1700, mitropolitul Antim Ivireanul publica volumul „Didahii“. Iată ce scria marele cărturar, în stilul vremii sale, în privinţa înjurăturilor: „Că zice apostolul - limbile n-au lege şi fac ale legii - iară noi, având lege, facem tot împotriva legii şi suntem mai păcătoşi decât toate neamurile şi decât toate limbile. Şi puteţi cunoaşte aceasta că iaşte aşa cum zic, că ce neam înjură ca noi, de lege, de cruce, de cuminicătură, de lumânare, de botez, de colivă, de prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie şi de toate Tainele Sfintei Biserici şi ne ocărâm şi ne batjocorim noi înşine legea. Cine dintre păgâni face aceasta sau îşi măscăreşte legea ca noi? Oare nu înjurăm cu aceştia toate pe Dumnezeu?“( pr. dr. Vasile Petrica, „Reflecţii şi paradigme teologice“, Editura Timpul, Reşiţa 1998, p. 122). Din păcate, şi după mai bine de trei sute de ani de la publicarea „Didahiilor“, constatările mitropolitului sunt deosebit de actuale. Nădejdea, în această situaţie, nu poate fi decât în lucrarea preoţilor, în comportamentul părinţilor, în purtarea de grijă a credincioşilor, în exemplul didactic şi educaţional al dascălilor de bună credinţă. Să sperăm că aceştia, vor îndemna la curăţia şi puritatea inimii, a cugetului şi simţirii ce se pot realiza nu numai prin cultură şi învăţătură, ci şi prin înfrânarea limbii, a cărei exprimare tălmăceşte adâncurile fiinţei umane.