Cuvioasa Mavra din Muntele Ceahlăului
Din 1992, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în a doua duminică după Rusalii, îi cinstim pe toți sfinții acestui neam, știuți și neștiuți, odrăsliți în Biserica noastră străbună, încă de la revărsatul zorilor Evangheliei Mântuitorului Hristos în toată rotunjimea pământului românesc. Nu hotărârea sinodală de acum 31 de ani a generat mulțimea sfinților români trecuți în calendarul nostru și sărbătoriți cu atâta evlavie, ci mulțimea acestora a determinat forul suprem al Bisericii noastre Ortodoxe să le acorde o duminică din an în care să fie cinstiți împreună deoarece în Împărăția cerurilor ei se află în deplină comuniune. Prin mulțimea sfinților români și daco-români, poporul român și-a dovedit în istorie vocație cerească, căci ei sunt roadele credinței bimilenare în Hristos, Dumnezeul nostru.
În calendar găsim aproape 150 de sfinți români, consemnați cu o culoare distinctă, albastru. E mult sau puțin? În cei peste 2.000 de ani de credință nealterată în spațiul carpato-danubiano-pontic am spune că sunt puțini. Dintre sutele de generații ce s-au perindat pe răbojul istoriei doar atâția au plăcut Domnului? Cu siguranță, sunt mult mai mulți. Singur Dumnezeu îi știe pe toți, răsplătindu-le nevoința, jertfa și dragostea.
Între sfinții români care încă așteaptă canonizarea se numără și cuvioasa monahie Mavra din Muntele Pionului, sau Ceahlău. Aceasta a trăit pe la sfârșitul veacului al XVII-lea, fiind originară dintr-un sat de pe Valea Bistriței, nu departe de Ceahlău. Născută și crescută într-o familie evlavioasă, Maria, după cum s-a numit din Botez, a cunoscut frumusețea Sfintei noastre Ortodoxii încă din fragedă copilărie. Părinții ei, oameni de neam bun și credincioși, râvnitori spre cele sfinte, au crescut-o în credință și dragoste față de Dumnezeu, îndemnând-o la rugăciune și postire, dar și către săvârșirea faptelor bune. Era o fire blajină și iubitoare a frumuseților creației lui Dumnezeu, care o înconjurau la tot pasul. Îndrăgea nespus păsările cerului și animalele pădurii, hrănindu-le mai cu seamă pe timpul iernilor grele, cu ger aspru și zăpadă multă. Dragostea pentru Evanghelia lui Hristos a cunoscut-o acasă, dar a intensificat-o la biserica din sat ori pe la mănăstirile și schiturile aflate în preajmă.
Purtând numele Născătoarei de Dumnezeu, copila Maria avea o mare dragoste și râvnă către Împărăteasa cerului și a pământului, încât la vârsta tinereții i-a făgăduit Preasfintei Fecioare că-și va păstra curăția trupului toată viața, dorind să poarte pe fruntea ei cununa fecioriei, fără a nesocoti importanța celeilalte coroane, a căsătoriei, aleasă de cei ce doresc a urca spre Cer prin Taina Cununiei. De aceea, luând învoire de la părinți, a plecat să-și caute lăcaș de sălășluire pentru a începe drumul anevoios al petrecerii monahale la vârsta de 20 de ani. S-a despărțit cu greu de casă și de locurile dragi, dar Casa Tatălui Ceresc o chema cu multă stăruință, încât tânăra Maria a pornit pe cărări umbroase în adâncimea codrului, gândind să-și găsească un loc tihnit în sihăstriile Ceahlăului, unde să se nevoiască.
Urcând potecile anevoioase, având ca tovarăș de drum o căprioară ce o însoțea tot timpul, tânăra Maria a întâlnit o cuvioasă călugăriță pustnică, ce se nevoia în asingurătatea codrului, nu departe de Schitul Silvestru; a rugat-o să-i dea câteva sfaturi acum, la începutul vieții sihăstrești. „Mergi la Schitul lui Silvestru și acolo vei găsi odihnă sufletului”, i-a spus bătrâna călugăriță. Luând acest îndemn ca venit din partea bunei sale proteguitoare, Maria s-a îndreptat către Schitul Silvestru, locuit de maici cuvioase și rugătoare, care au primit-o în obștea lor. Aici a rămas o vreme, deprinzând grabnic rânduielile cinului îngeresc, arătându-se întru totul smerită și supusă, împlinind cu bucurie ascultările încredințate de maica stareță.
După câțiva ani de ascultare și rugăciune, obștea maicilor a hotărât să o călugărească pe sora Maria cu numele de Mavra. După tunderea în monahism, cuvioasa monahie Mavra a sporit nevoințele, rugăciunile și lacrimile, continuând să trăiască în adâncă smerenie, care îi agonisea strălucite virtuți. Însă, dorind o mai aspră nevoință, monahia Mavra a cerut stareței mănăstirii să-i dea binecuvântare pentru a se retrage într-un loc mai ascuns al muntelui, ca să-și poată continua viața sihăstrească, nevoindu-se cu îndelungi postiri și cu privegheri necontenite.
După ani de isihie, cuvioasa Mavra a început să fie căutată din nou de călugărițele viețuitoare prin mănăstirile și schiturile din Moldova, care doreau să o asculte, să ia cuvinte de folos, să primească îndrumare pe drumul către Cer. S-au strâns astfel mai multe maici în jurul ei și, prin stăruitoare rugăminți, i-au cerut să le îngăduie să-i rămână alături, făcând și în acel loc sihăstresc un schit, ajutate de credincioșii din satele de la poalele muntelui care aflaseră de nevoința acestor monahii.
Simțind, cu darul lui Dumnezeu, că vremelnica-i viață se apropie de sfârșit, îmbunătățita monahie a cerut iertare ucenițelor ce o înconjurau cu dragoste, ca după trecerea din această viață să îngroape trupul ei acolo, departe de lume, în poiana de la Ponoară. Maicile și surorile din obște au împlinit întru totul dorința Cuvioasei Mavra, chemând duhovnicul, care a spovedit-o și a împărtășit-o, după rânduială, înainte de marea călătorie către ziua cea neînserată a Domnului. Fiind martore la multele minuni săvârșite încă din timpul vieții, călugărițele de la schitul din Poiana Maicilor au început să spună credincioșilor care urcau muntele despre petrecerea minunată și faptele cele luminoase ale cuvioasei monahii Mavra; așa a ajuns până la noi, prin viu grai, viețuirea pilduitoare și plină de virtuți a Sfintei Cuvioase Mavra din Muntele Ceahlăului, care a rămas puternic înrădăcinată în conștiința Bisericii lui Hristos din binecuvântata Moldovă, dar și fixată în scris în mai multe cărți despre istoria monahismului moldav sau de spiritualitate românească, dar și pictată în unele biserici mănăstirești sau de enorie, ca, de pildă, în cea de la Schitul Vovidenia al Mănăstirii Neamț.