„Dacă pleci, iei Treimea cu tine“

Sfântul Grigorie Teologul ocupă un loc de frunte între Părinţii Bisericii Ortodoxe, fiind cinstit ca unul dintre cei trei mari Sfinţi Ierarhi. Prăznuit ca ocrotitor al teologiei, Sfântul Grigorie a fost un mare teolog şi, în plan personal, un veşnic învingător. Deşi nu se simţea atras de viaţa publică şi de administraţia bisericească, Sfântul acceptă crucea primită de la Dumnezeu şi pune interesul Bisericii mai presus de propriul său interes. Chiar dacă a fost primit cu entuziasm ca episcop al Constantinopolului, slujitorii acestei Biserici nu s-au priceput să-l preţuiască după cuviinţă.

Despre viaţa Sfântului Grigorie Teologul, dar mai ales despre opera pe care ne-a lăsat-o moştenire, am vorbit cu domnul Adrian Marinescu, lector al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, la catedra de Patrologie şi literatură patristică. Domnule Adrian Marinescu, pe 25 ianuarie Biserica Ortodoxă îl serbează pe Sfântul Grigorie de Nazianz, unul dintre cei trei mari ierarhi ai Bisericii şi unul dintre sfinţii capadocieni în cinstea cărora Biserica Ortodoxă Română va închina anul 2009. Legat de perioada tinereţii, a existat o „convertire“ la creştinism a Sfântului Grigorie sau întârzierea botezului era o uzanţă a vremii? Nu ştim dacă putem vorbi în cazul Sfântului Grigorie de o convertire, pentru că el se naşte într-o familie creştină. Mama lui, Sfânta Nona, a fost o creştină practicantă, foarte credincioasă şi, de altfel, prin mărturia credinţei ei s-a convertit şi soţul ei, Grigorie cel Bătrân, la o vârstă ceva mai înaintată, după care a reuşit să devină şi episcop. Eu aş sublinia totuşi importanţa numirii Sfântului Grigorie ca „Sfântul Grigorie Teologul“, aşa cum îl numeşte Biserica şi nu ca „Sfântul Grigorie de Nazianz“, aşa cum o fac lucrările occidentale. Este adevărat că Sfântul Grigorie a fost episcop de Nazianz, dar în această cetate a activat foarte puţin, ajungând mai apoi în scaunul de la Constantinopol. Aşadar, nu e vorba de o convertire în cazul Sfântului Grigorie, ci vorbim de o persoană care s-a născut ortodoxă. În ceea care priveşte momentul botezului său, o regulă generală în acea perioadă era aceea de a se primi botezul la o vârstă matură, mai înaintată. „Nu cunoşteau alt drum decât la şcoală şi la biserică“ Cunoaştem prietenia ce i-a legat pe Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul. Unde s-au cunoscut aceştia? Cât de strânsă era prietenia lor? De Sfântul Vasile cel Mare îl va lega o prietenie foarte strânsă. Cei doi se vor cunoaşte la universitatea din Atena, acolo unde studiau şi unde plănuiesc să aibă şi un viitor monahal împreună. Nu cunoşteau alt drum decât la şcoală şi la biserică, aşadar tratau cu foarte mare seriozitate studiul şi creşterea duhovnicească. Ei se hotărăsc să se întoarcă după perioada studiilor în ţinutul lor natal, să se stabilească într-un loc pustnicesc şi, în acest fel, să-şi petreacă viaţa până la sfârşitul ei. De altfel, este cunoscut faptul că cei doi sfinţi părinţi duc o viaţă în post şi rugăciune, însă Sfântul Vasile cel Mare, mai adânc înrădăcinat în viaţa monahală, alege să se retragă pe malul Irisului şi va petrece aici foarte mult timp. Pe Sfântul Grigorie, însă, îl vom găsi şi la Constantinopol ca arhiepiscop, dar şi într-o continuă mişcare între Arianz şi Nazianz, cele două localităţi din Capadocia. La Arians îl va ajuta pe tatăl său în treburile episcopatului. La un moment dat, Sfântul Vasile cel Mare chiar îi reproşează Sfântului Grigorie că a plecat de lângă el şi nu stă să vieţuiască cu acesta. Este adevărat că, în locul unde Sfântul Vasile cel Mare îşi stabileşte obştea monahală, clima era foarte severă, iar Sfântul Grigorie îi transmite bunului său prieten că nu numai bătrâneţea părinţilor săi, pe care trebuia să-i ajute, îl reţinea în mediul citadin, dar mai ales sănătatea sa şubredă, care-l va afecta întreaga sa viaţă. Sfântul Grigorie Teologul este amintit în „Suda“, o enciclopedie literară din secolul al X-lea, bogată în informaţii legate de literatura greacă. Aici se spune că stilul literar al lui Grigorie este înrudit cu cel al unui orator grec din secolul al II-lea, pe nume Polemon. Ce făcea sfântul era teologie, filosofie sau literatură? Cum înţelegea el deosebirea dintre acestea? Sfinţii Grigorie Teologul, Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur, cinstiţi în Biserică ca cei Trei mari Sfinţi Ierarhi, sunt patronii teologiei. Aceşti trei sfinţi ierarhi, mai mult decât alţi Părinţi ai Bisericii, au fost oameni învăţaţi. Ei au cunoscut cultura vremii lor foarte bine, studiind nu numai în Capadocia, dar şi în Alexandria sau Atena, fiind la curent cu filosofia şi cultura acelei epoci. „Calităţile intelectuale şi artistice l-au ajutat în promovarea teologiei sale“ În cazul Sfântului Grigorie Teologul, considerăm că aceste calităţi intelectuale şi artistice de care dădea dovadă l-au ajutat foarte mult în promovarea teologiei sale şi a vieţii religioase. Acest lucru reiese foarte uşor din scrierile pe care ni le-a lăsat. În vremea sa, un teolog avea nevoie de foarte multe mijloace de expresie, ca să se poată adresa unui auditoriu care era învăţat, Constantinopolul fiind un exemplu în acest caz. Aşadar, el se întâlnea cu persoane care erau cultivate şi trebuia să le răspundă în limbajul lor. În ceea ce priveşte relaţia teologiei cu filosofia, trebuie spus că în toate timpurile teologia a fost oarecum apropiată de filosofie, mai ales că ambele au folosit un limbaj comun. În ambele existau termenii de fiinţă, fire, ipostas, persoană, noţiunile de mântuire, desăvârşire sau chiar termenul „Theos“ (Dumnezeu), fiind folosit şi în filosofie pentru a desemna zeii. Teologie prin literatură În acest caz aş da un exemplu elocvent care să sublinieze felul în care Sfântul Grigorie înţelegea să facă teologie prin literatură. Este vorba de piesa sa de teatru, unică în teologia patristică, numită „Patimile lui Hristos“, tragedie care este jucată în spaţiul grecesc chiar şi în zilele noastre. Astfel, Sfântul a găsit potrivit ca, sub această formă, să transmită informaţii despre Mântuitorul Hristos, despre actul de mântuire, pronierea lumii sau Maica Domnului. Calităţile sale de bun cunoscător al culturii vremii sale reies nu numai din această piesă de teatru, dar şi din poemele şi imnele sale. Astfel, el reuşeşte să transmită învăţătura de credinţă a Bisericii în hexametru homeric, în limba greacă vorbită pe vremea lui Homer, şi face acest lucru pentru că acest mod de exprimare era socotit unul foarte ales şi pe gustul oamenilor de cultură ai vremii. Le dă în acest fel un exemplu foarte consistent şi concret: că învăţătura de credinţă a Bisericii poate fi exprimată şi într-un limbaj elevat, folosit de contemporanii săi. „Pentru neputinţa noastră stăm deoparte...“ Printre alte lucrări Sfântul Grigorie a deschis drumul unor scrieri numite, mai apoi, în literatura de specialitate, „Tratate despre preoţie“. În lucrarea sa, „Despre fuga în Pont“, îl vedem pe marele ierarh fugind de darul preoţiei. Ce justifica această fugă? Cu siguranţă motivul a fost conştientizarea importanţei preoţiei, şi mai ales importanţa pe care o are pregătirea celui care se îndreaptă spre preoţie. Cred că această conştiinţă puternică a sa l-a făcut să fugă de preoţie. Nu este nici primul, nici ultimul Părinte al Bisericii care s-a ferit de primirea preoţiei. De altfel, în scrierile sale ulterioare, Sfântul Grigorie transmite un mesaj foarte important prin care se justifică şi acceptarea ulterioară a acestui dar. Astfel, de foarte multe ori vom întâlni la el expresia: „Pentru neputinţa noastră stăm deoparte, iar pentru dragostea Ta dumnezeiască, Doamne, ne apropiem cu credinţă şi cu tărie“. Iată, cât de frumoase şi cât de importante sunt aceste cuvinte ale Sfântului Grigorie Teologul, nu doar pentru cei care doresc să se învrednicească de darul preoţiei, dar şi pentru ceilalţi credincioşi! „Sfântul Grigorie Teologul foloseşte cel mai des imaginile plastice“ Aţi putea sintetiza, în câteva fraze, teologia Sfântului Grigorie? Ce v-a „sedus“ pe dumneavoastră personal în scrierile sale? Nu este un lucru chiar atât de uşor să sintetizezi opera şi viaţa unui Părinte al Bisericii, cu atât mai mult a Sfântului Grigorie Teologul. Pe mine, Sfântul Grigorie m-a făcut să mă apropii mai mult de Sfinţii Părinţi şi de textul lor. Aceasta, pe de o parte pentru că ne-am bucurat de traducerea celor „Cinci tratate teologice“, realizată de părintele Dumitru Stăniloae, iar pe de altă parte, pentru că pornind la traducerea textului Sfântului Grigorie Teologul am întâlnit acolo profunzimi teologice greu traductibile într-o altă limbă, greu de cuprins în cuvintele limbii române. Bineînţeles că ceea ce este cel mai important în opera Sfântului Grigorie Teologul sunt cuvintele sale despre Sfânta Treime. Aceste pasaje dovedesc o pregătire şi o vedere teologică adânci, profunde. Tocmai de aceea Biserica i-a dat numele de „Teologul“, pentru că în centrul lucrărilor sale întâlnim cuvântul despre Dumnezeu în Sine. Multe dintre cuvântările Sfântului Grigorie Teologul - el ne-a lăsat după cum bine ştim 45 de cuvântări -, sunt cuvântări, din punct de vedere teologic, complete. Spun aceasta în sensul că ele ar constitui mici tratate dogmatice. El îşi începe dizertaţia pornind de la crearea lumii, căderea lui Adam, trecând prin toate momentele iconomiei dumnezeieşti şi ajungând fie la botez şi la importanţa botezului, la naşterea Mântuitorului şi importanţa ei pentru firea omenească, fie la Înviere sau la pogorârea Duhului Sfânt. Dacă este să continuăm această idee, trebuie spus că Sfântul Grigorie Teologul aduce în teologia Bisericii o expresie teologică nouă, foloseşte cuvinte mai puţin folosite în teologia de dinainte de el şi pe care Biserica şi le va însuşi de acum înainte. Am putea spune că dintre Sfinţii Părinţii, Sfântul Grigorie Teologul foloseşte cel mai des imaginile plastice. Astfel, atunci când vorbeşte despre Sfânta Treime, el foloseşte imaginea soarelui întreit. Totodată, vorbind despre actul cunoaşterii lui Dumnezeu, el spune că în acest act ai impresia că acum L-ai cunoscut sau că ai cunoscut ceva din Dumnezeu, şi imediat simţi că ţi-a scăpat acea cunoaştere. Pentru aceasta, aduce în prim plan imaginea razei soarelui care se răsfrânge pe suprafaţa unei ape aflate puţin în mişcare, iar raza respectivă se reflectă pe un perete, formând umbre şi lumini care tot timpul se află în mişcare, acum apar, iar în momentul următor dispar. Sfântul Grigorie spune că aşa este şi cunoaşterea lui Dumnezeu, asemenea acelor umbre. Vulturul rănit Marele patrolog grec, Stylianos Papadopoulos, şi-a denumit una dintre cărţile domniei sale „Vulturul rănit. Viaţa Sfântului Grigorie Teologul“. Ce momente din viaţa sfântului credeţi că l-au determinat pe profesorul Papadopoulos să dea acest titlu? Cred că profesorul Stylianos Papadopoulos a avut clar în minte atunci când l-a numit „vultur“ faptul că tocmai vulturul este cel care simbolizează înălţimile vieţii petrecute în sfinţenie, nu doar înălţimea ca demnitate lumească. Ştim foarte bine că vulturul este şi simbol al împăratului şi simbol al conducătorului bisericesc. Vulturul simbolizează aspiraţiile unui om, vulturul fiind pasărea care merge spre mari înălţimi, de unde poate obţine o perspectivă integrală a lucrurilor. Cred că atunci când l-a numit „vultur“, profesorul grec voia să se refere la marile calităţi ale Sfântului Grigorie Teologul. Nu poate oricine să teologhisească atât de profund aşa cum a făcut-o marele ierarh capadocian. De ce vultur rănit? Poate pentru că şi-a dus crucea acelei sănătăţi şubrede care l-a chinuit toată viaţa. Pe de altă parte, mă gândesc că l-ar fi numit „rănit“ pentru că vultur fiind, adică arhiepiscop al Constantinopolu-lui, a fost izgonit, oarecum, de tulburările din această cetate, mâhnit profund şi forţat să se retragă de la conducerea Bisericii pe care întotdeauna a iubit-o şi de care întotdeauna s-a îngrijit „nemaigândindu-se la problemele personale“, cum spunea însuşi Sfântul Grigorie. Poate că în al treilea rând, marele patrolog s-a gândit să-l numească rănit pentru mâhnirea pe care de fiecare dată o produceau în inima sfântului aceste grupări „parabisericeşti“, aceste grupări eretice, care înţelegeau greşit învăţătura de credinţă. De altfel acesta a fost şi centrul activităţii sale: acela de a face înţeleasă învăţătura de credinţă a Bisericii. Acesta a fost obiectivul vieţii sale, obiectiv care continuă şi astăzi prin operele sale. ▲ Sfântul Grigorie Teologul - biografia unui vultur rănit Sfântul Grigorie Teologul s-a născut cel mai probabil în anul 329, în orăşelul Arianz, în partea de sud-vest a Capadociei. Provine dintr-o familie aristocrată, ce deţinea foarte multe proprietăţi în zona Nazianzului. Despre tatăl său, Grigorie (păstrat în calendarele ortodoxe sub numele de Grigorie cel Bătrân), ştim că, înainte de botez, a făcut parte dintr-o sectă mai puţin cunoscută, care unea iudaismul cu păgânismul, şi anume cea a hypsistarienilor. Bătrânul Grigorie s-a convertit la creştinism în 325. Mama sa ne apare ca o femeie foarte credincioasă. Născută creştină, Nonna va sădi în sufletul lui Grigorie virtuţile creştine. De altfel, Grigorie o va elogia pe mama sa în multe rânduri, datorită credincioşiei ei şi pentru purtarea de grijă de cele ale casei. Astfel, ea este comparată în sens pozitiv cu Eva: dacă Eva l-a îndemnat pe Adam să mănânce din pomul oprit şi astfel să ajungă pradă morţii, Nonna a fost călăuză soţului ei spre viaţa cea veşnică. Împreună cu Sfântul Vasile cel Mare scrie „Filocalia“ Sfântul Grigorie făcea parte dintr-o familie cu o situaţie financiară bună, ceea ce i-a permis să aibă parte de o educaţie aleasă. Primele studii le va face în Cezareea Capadociei, pentru ca mai apoi, să meargă la Alexandria şi Atena. Aici se va întâlni cu Sfântul Vasile cel Mare, de care-l va lega o strânsă prietenie. Toate acestea se întâmplau în jurul anului 351. În această perioadă, după propriile lor mărturisiri, cunoşteau doar două drumuri: al şcolii şi al bisericii. Sfântul Grigorie va rămâne în Atena până în 357, când va fi invitat de Sfântul Vasile cel Mare pentru a vieţui împreună în chip monahal, ambii simţind fascinaţia ascezei şi a eremitismului. În 358 ambii au mers să locuiască în codrii solitari din Pont, pe proprietăţile pe care Sfântul Vasile cel Mare le avea lângă râul Iris. În aceste locuri, cei doi sfinţi au pregătit „Filocalia“, o lucrare în care au adunat doctrinele cele mai importante şi cu siguranţă ortodoxe ale lui Origen. Sfântul Grigorie va râvni îndelung la acest ideal de viaţă monahală, eremitică, adeseori el retrăgându-se din zgomotul cetăţii, pentru scurte perioade, pentru ca apoi să se întoarcă la conducerea Bisericii lăsate în grija sa. „M-am dedicat numai cuvântului“ După cei doi ani petrecuţi cu Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie se va întoarce în Nazianz, unde îl va ajuta pe tatăl său în treburile eparhiei, distingându-se ca un mare orator. În perioada imediat următoare, tatăl său îl va hirotoni preot împotriva voinţei sale. Fuge în Pont, iar apoi se întoarce, probabil la Paştele din anul 362 şi, într-o lungă omilie, numită „Despre fuga în Pont“, încearcă să-şi justifice comportamentul, arătând că nu este în stare să reziste în faţa atâtor sarcini, dar, mai ales, subliniind măreţia preoţiei, se arată pe sine a fi nevrednic de a o primi. În această perioadă poartă o polemică dură cu împăratul păgân Iulian Apostatul, cu care a fost, de altfel, coleg la Atena, care susţinea că adevăraţii greci au fost păgâni, iar creştinii aparţineau de fapt unei civilizaţii diferite. Va fi hirotonit episcop la insistenţele Sfântului Vasile cel Mare, în anul 372, pentru scaunul din Sasima, unde nu va activa niciodată, rămânând în Nazianz până la moartea tatălui său, în 374. ▲ Preşedinte al Sinodului II Ecumenic În jurul anului 379, Sfântul Grigorie se aflase în Constantinopol şi rostise cele cinci „Cuvântări teologice“. Aceste cuvântări rezumă şi prezintă într-o manieră extraordinară învăţătura Bisericii despre firea lui Dumnezeu şi despre Sfânta Treime. În Constantinopol va rămâne până la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic (381), realizând o misiune deosebită, în contextul în care, în Constantinopol, toate bisericile erau în mâinile arienilor. Datorită unor dorinţe acerbe din partea unor duşmani de-ai sfântului de a ajunge pe scaunul episcopal de aici, sfântul se hotărăşte să plece, fiind oprit de popor, care-i spunea: „Dacă pleci, iei cu tine Treimea“. În cadrul celui de-al II-lea sinod ecumenic, ce avea loc la Constantinopol, sfântul este ales preşedinte al sinodului, după moartea lui Meletie al Antiohiei, însă este înlăturat în scurt timp de oponenţii săi. Mâhnit de toate acestea, Sfântul Grigorie părăseşte Capitala, îndreptându-se spre Nazianz, unde se pare că a şi rămas până în anul 391, când şi-a dat obştescul sfârşit. Nu avem prea multe informaţii despre aceşti ultimi ani de viaţă ai săi. Fericitul Ieronim spune că i-ar fi petrecut în singurătate. Cu siguranţă însă, i-a folosit pentru a se dedica scrisului, compunând poeme dogmatice sau scriind prietenilor. Deşi se gândea tot timpul la turma pe care fusese constrâns să o lase, punând mai presus liniştea Bisericii decât sănătatea sa, posibilitatea retragerii în singurătate era mai potrivită sensibilităţii sale decât lumea tulbure şi veşnic agitată a politicilor ecleziastice.